Despre

O singură speranţă am. Că nu tot ceea ce gândim naşte monştri. Că putem vorbi şi scrie liberi într-o epocă în care internetul propagă mai multe gânduri bune decât rele.

Şi îmi asum păcatele comise la adresa de faţă, pe acest blog, unde veţi găsi lucruri poate nu îndeajuns de bune pentru a fi publicate, dar suficient de importante pentru mine ca să le fac publice. Apreciez liberul arbitru, şi apelez la public pentru judecata finală a valorii.

Am început cu scrieri din epoci trecute, în care petreceam timpul simţind aceeaşi povară apăsătoare pe umeri: o buhă mereu la pândă, în umbră, atentă la orice mişcare, vorbă, scrisoare sau gând.

Vă reproduc o scrisoare pusă anume printre mâzgălelile mele, către acest cenzor nevăzut, de la care mă aşteptam să patrundă nepoftit şi fără urme în spaţiul meu privat.

“Vă previn! Citiţi cu mare atenţie tot ce urmează pentru că nu pot scrie tot ce-aş dori. Voi nu vedeţi arma permanent îndreptată spre ceafa mea. M-am obişnuit cu ea şi pot să-mi iau mici libertăţi pe care le plătesc totuşi altfel. Dar sînt liniştit sperînd că veţi înţelege ce nu se spune.

Nu veţi găsi multe puncte comune cu realitatea. Îmi cer scuze pentru acest efort suplimentar la care vă supun, dar credeţi-mă, a fost singura cale pe care mi-aţi lăsat-o.” – Octombrie 1988

Înainte de 1990, pedeapsa cu moartea era legală şi se aplica.

Ce mă necăjeşte acum, la peste două decenii de la schimbarea la faţă, e că aceleaşi mentalităţi păcătoase şi viperine încearcă să-şi croiască drum folosind denigrări şi detractări. Orice e bun numai dacă este emis de grupusculul care îi integrează. Scopul: de a-i umili pe sclavi, folosind cât mai ieftin munca lor.

Într-adevăr filozofie capitalistă: nu omorî sclavii, gloanţele costă; munceşte-i până crapă.

 

PS: într-o zi cu mai mult soare poate trec pagina în arhivă 😉

 

Bonne chance!

Eugen Lenghel