Eugen Lenghel – Intersecţii

“Pare-a fi o dimineaţă frumoasă”, gândi el privind spre înalt. Norii se risipeau făcând stelele târzii să lucească precum ochii unei mirese ce şi-a ridicat prima oară voalul. Împinse la loc fereastra, renunţând la comtemplarea cerului. Se retrase spre mijlocul încăperii scufundate încă în penumbră. Culese pe rând hainele şi începu să le tragă pe el, ascultând răsuflarea egală a Himerei dormind.

Visul îi stăruia sâcâitor în minte, suprapus realităţii. Continua să simtă teama atroce, senzaţia de nesfârșire trăită în intersecţia din faţa apartamentului, luminată de norii sângerii ai răsăritului. Şi Himera dormind alături, sau poate trează… Nu-şi amintea cum o adusese  în patul lui. Într-o dimineaţă, aparent aceeaşi dimineaţă cu cea din vis, sau cu cea pe cale de a se naşte, se trezise tulburat de vise, alături de ea. Crezuse că e o perfectă reflectare în real a propriilor sale dorinţe fantastice, şi o numi Himera. Îar când ea deschise ochii negri, l-a privit adânc în suflet, spunându-i:

„Homer, de-ai şti ce lungă a fost calea până-a te regăsi…”

El, devenind Homer, a acceptat această căutare fericit încheiată, privind-o cu aceiaşi ochi tulburi.

Şi ea deschise ochii, în timp ce el o privea prin ceaţa somnului. Arcuindu-şi buzele, Himera îl chemă plină de dragoste: „Homer…”

Nu primi răspuns. Îl urmări cum întoarse capul încet, fără grabă, şi apoi ieşi din încăpere.

El însuşi nu mai putea discerne realitatea. Începu a se simţi Homer, dar nu cel orb şi neputincios. Încă nu era bătrânul cu lira, cerşind atenţia celorlalţi. În el rezona doar frumuseţea epuizantă a Himerei, care-i părea în acelaşi timp început şi sfârşit de lume. Infinitul devenea mult mai consistent, mai aproape de simţurile lui, atunci când se contopea cu imaginea ei surâzătoare.

Dar nu acum. Cobora deja grăbit scările cu număr impar de trepte şi se simţea ca pornind la luptă fără speranţă cu întreg Universul. Îi era frică. Teama îl covârşea, asaltându-l de pretutindeni. Se lăsase prins între  Himera lui şi Univers, ameninţat cu dispariţia finală. Redus la el însuşi,  închis în propria lui piele desensibilizată, topită de buzele ei, îi era frică până şi de al său „alter ego”. Unde să mai fugă… Visul îi oferea doar o soluţie temporară. Nu-i plăcuse când prietena lui din vis îl indemnase la odihnă şi, începând visul din vis, se află dintr-o dată lângă nelipsita Himeră.

„Bună dimineaţa Homer”, rosti o voce de vrajă somnoroasă din spatele unei uşi abia crăpate.

„…Neaţa”

Păcănit de tocuri coborând treptele, în grabă. Etajul trei, etajul doi…

„Bună dimineaţa, dragul meu”, se auzi din spatele uşii întredeschise.

„Bună dimineaţa”, răspunse cu oarecare surprindere auzind aceeaşi voce, ca un ecou care câştigă în intesitate.

Acelaşi păcănit monoton de tocuri grăbite. Etajul trei, etajul doi…

„Bună dimineaţa, dragul meu Homer”, îi spuse Himera din pragul uşii.

El se opri din cavalcada fără spor. Urcă dintr-o dată cele trei trepte pe care le coborâse în ultima veşnicie. Se aplecă spre buzele ei roşii, privind ochii mari şi negri ce reflectau Universul, şi după ce o sărută îndelung, se scuză:

„Iartă-mă iubito. Sunt tare grăbit. Uite ce mult am întârziat deja.”  Ridică spre ochi mâna stângă, şi-i arătă cadranul pe care orele treceau de 60 de ori mai incet decât minutele, care treceau de 60 de ori mai încet decât secundele, care nu treceau de loc.

„Mă grăbesc, iubito. Am pierdut timpul şi nici ceasul nu mai merge.”

Apoi coborâ o ultimă oară cele trei trepte şi ajunse în stradă, contemplând intersecţia din vis.

Bucureşti, 1989