Invazia cuboizilor (1)

Walter stătea călare pe pervaz. De obicei cobora pe acoperiş, de la fereastra mansardei unde îşi avea dormitorul. Acum însă, stătea agăţat între două lumi, cu urechile atente la ce povestea Andrew, colegul lui de liceu. Spunea ceva despre o fată, cum îl rugase să îi împrumute cartea de chimie iar el făcuse o chestie nemaipomenit de îndrăzneaţă.

Andrew părea mereu cel cu iniţiativă. Era şi puţin mai mare. Tuleiele începeau să-i răsară. Parcă-i venea să-i spună să se bărbierească. Tatăl său susţinea că barba i-ar fi crescut mai repede, iar dimineaţă în loc să mai leneveşti un pic în pat, trebuia să dai jos părul în care se zgâriau toţi. Mai bine cu tuleie.

Andrew povestea a nu se ştia a câta oară cum îi scrisese un bileţel  fetei, cum o chema oare – Clara –  şi-l pusese la sfârşitul cărţii. Genial. Când avea să dea şi ultima pagină o să citească biletul şi o să-şi amintească să-i înapoieze cartea. Şi vor vorbi iar. Simplu, elegant. O singură hibă avea planul. Îi venea să-i strice bucuria chiar acum. Cât pe ce să se întoarcă în cameră să-i spună că trebuia să aştepte sfârşitul anului până ce Clara avea să întoarcă şi ultima pagină, când ceva neobişnuit îi atrase atenţia.

Meteoriţii din Perseide veniseră mai devreme anul acesta. Cam cu zece zile. Păreau a fi la fel ca anul trecut, cam din aceeaşi direcţie care le dăduse numele, constelaţia Perseide. Nu era expert, dar unghiul părea a fi puţin schimbat. Părea că majoritatea ţinteau pământul şi doar rareori câte unul trecea razant prin atmosferă. Ca şi anul trecut, liniile strălucitoare dispăreau undeva departe, deasupra munţilor.

Anul aceasta însă, era special. Văzu cum una din liniile aproape verticale se face mai lungă şi strălucitoare. Era foarte aproape.  Şi până să realizeze cât de aproape era se auzi un sunet înfundat , ca de tunet, iar geamurile zăngăniră uşor, aşa cum erau, deschise. Un bang sonic, decise Walter. Fusese destul de aproape spre, nord-vest. Sau nord-nord-vest. Îşi nota mental direcţia unde căzuse bulgărele de foc cu gândul să meargă într-acolo, poate mai rămăsese ceva în urma impactului. Se plăteau bani frumoşi pentru meteoriţii găsiţi.

– Andrew!

Vocea celuilalt tăcu o clipă.

– Da?

– A fost o ploaie de stele chiar adineauri.

– Nu mă înnebuni. Mai e cel puţin o săptămână până la Perseide.

– Ştii că nu au dată exactă. Au căzut acum, în noaptea asta.

– Şi unde s-au dus? În munţi?

– Majoritatea da. Dar am văzut unul care a căzut mai aproape.

– Mă păcăleşti, nu cred.

– Ba da, fraiere, e cum îţi spun. Mergem mâine după el. Te aştept cum se crapă de ziuă.

– Ei na…

– Şi lasă damele. O să-ţi citească biletul abia la sfârşitul anului, după ultima lecţie.

– La naiba, aşa este. Băi deştept eşti. Ce crezi că o să găsim acolo?

– N-am nici-o idee, Andrew. Poate nimic, dar merită să încercăm, nu-i aşa?

Walter se întoarse iar la fereastră, privind cerul. Ploaia de stele încetase de tot. Pe cerul negru, senin, străluceau celelalte stele, mai bine prinse de boltă. Luna doar ce începuse să se ridice timidă de la orizont, o seceră subţire şi alburie. Erau departe de poluarea oraşelor.

* * *