Invazia cuboizilor (2)

Se aşeză cu greu pe prispă. Munca de birou îl făcuse leneş, neglijent cu propria-i siluetă. Oftă. Parcă vrând să-l înveselească puţin, Matei veni lângă el. Copilul se aşeză alături şi privi curios acelaşi tablou. Iarba, gardul care mărginea curtea, şi o tufă de smochini într-o parte. Ieri prinsese o broască ţestoasă mergând încet prin iarba umedă de rouă. Poate doar stranietatea făpturii la care se gândise îl făcu să pună întrebarea.

– Ai văzut cum arătă extratereştrii, tată?

Ştefan îşi mângâie băiatul pe creştetul blond şi mătăsos. Îşi ascunse intenţia de a râde, sub aprobarea pentru curiozitatea mereu vie a băiatului.  Era o întrebare neaşteptată. Mai curând erau două întrebări, fiecare conţinând o capcană ascunsă pentru cealaltă.

– Nu pot spune că am văzut vreun extraterestru, Matei. Chiar dacă atâtea reviste şi filme îi prezintă, deocamdată sunt doar parte a imaginaţiei noastre. Dar aş putea bănui cum arată.

Matei ridică privirea, curios. Putin dezamăgit ca tocmai tatăl lui nu văzuse extratereştri. Andrei îi spusese la şcoală că tatăl lui văzuse nu o dată, farfurii zburătoare. Îi arătase până şi cărţi cu fotografii alb-negru, neclare şi vag deformate. Probabil că erau tare vechi.

– Da, te rog, răspunse Matei.

– S-ar putea ca nici să nu-i putem vedea, în primul rând…

– Fantome…? zise puştiul.

Tatăl râse şi continuă.

– Nicidecum. Vezi furnicuţele astea mici? Pe astea le vezi. Gândeşte-te la ceva şi mai mic. Sunt o mulţime de animale microscopice, care ar putea avea o inteligenţă de grup, cam au albinele sau furnicile. Le-ai putea vedea? Nu? Nici măcar nu ai şti că există lângă tine.

– Dar cum ar vorbi cu noi? insistă Matei.

– Greu de spus. S-ar putea să ne ignore la fel de uşor pe cât le ignorăm şi noi. Ar putea să fie acum, aici lângă noi,  chiar sub paharul de suc, cu care le-ai strivit.

Matei ridică repede paharul şi se uita atent.

Ştefan râse şi ridicându-se privi cerul. Venea înserarea.

– Hai sa mai face o plimbare în grădină înainte sa te-apuce somnul, iar mâine îţi voi spune mai multe.

Soarele era la apus. Sări din loc, şi sprinten îşi luă pe Stefan de mână.

– Dar mâine  promiţi, aşa e?

– Da dragule, mâine continuăm povestea.

* * *