Arta comentariului

„Anonimatul este scutul meu protector…”, „mă port ca și cum aș fi mai sexi și mai necioplit…”, „este doar internet; nu contează cu adevărat câtă vreme nu spun cine sunt și unde stau…”

Acestea sunt doar câteva din justificările tinerilor în comportamentul online. Nu spun că maturii ar fi mai cuminți. Ar fi mult mai corect să subliniez că pe măsură ce-și descoperă „talente” și abilități, chiar și maturii pot exagera și adopta comportamente exotice.

Internetul a făcut 40 de ani  în august 2009. În ultimii două zeci de ani au apărut și dispărut nenumărate  programe și servere de comunicații pe internet. Pornind de la BBS-urile de pe vremea lu’ tataie a modemurilor de 14k (multa avansate față de cele de 2k din 90), am ajuns la programe de mesagerie online. A venit și a trecut vremea când Yahoo! era dominant pe piața mesageriei online și a mailului. Un cont pe yahoo.com prezintă acum anumite garanții, pe când altădată te excludea din start din rândul beneficiarilor de servicii. Lumea a și uitat că Hotmail nu a fost dezvoltat de Microsoft, iar noutatea de acum aproape o decadă, Skype, e ferm pe drumul spre integrare în burta gigantului. Rezistența este inutilă! Comunicatorul din Star-Trek  are o singură funcție în plus fată de comunicatoarele prezente la oricine în buzunar – „Beam me up Scottie!” –  încă nu se fac teleportări.

Azi, facebook  și google concurează pentru poziția dominantă și ambele se bazează pe conținutul (content) depus de fiecare pe internet. Nu contează doar ceea ce scriem și publicăm cu intenție sau fără pe mail, bloguri sau  articole web, sub formă de comments, chat, fb posts, sau termeni în caseta de search. Sunt importante butoanele pe care le apăsăm, linkurile accesate, istoricul navigării pe net, cu ce navigăm, dacă bărcuța noastră e coajă de nucă cu Android, sau  transatlantic cu patru/opt procesoare.

Toate acestea sunt informații utile, content pentru unul sau altul din prădătorii acestui ecosistem complex. Societatea internetului tinde să se dezvolte diferit față de societatea reală, pentru că posibilitățile sunt limitate doar de imaginație, și pentru că tuturor ne place să interpretăm roluri.  E o lume a jocului fără limite și a virtualului. Totul pare că are durata clipei, și că e imposibil să păstrezi urme despre absolut orice faci pe internet.  Probabil că e doar o perioadă de tranziție cu o durată ușor de estimat. Nu acesta e subiectul oricum.

Ceea ce reușește să caracterizeze imensa majoritate a utilizatorilor de internet este îndrăzneala și incapacitatea de a evalua corect consecințele comunicării pe internet. Intr-adevăr, ceea ce facem pe internet este doar să comunicăm. Chiar dacă suntem intr-un joc și dăm cu ciocanul într-un cui, sau luăm fazerul să tragem după invadatori, acțiunile nu sunt reale și directe – reală și directă fiind comunicarea acțiunii dorite și a modului în care aceasta se va executa. Într-un joc, acțiunile se păstrează pentru a permite spiridușului din cutie – inteligența artificială – să evolueze și să opună o rezistență progresivă la finalizarea cu succes a jocului. Daca ar fi prea scurt nu s-ar mai vinde, în mod sigur.  Nu mai detaliez ce ar face un departament de marketing cu toate informațiile de navigare trase de pe net, din site-ul propriu sau cumpărate de la google. E suficient să subliniez că big brother se scrie cu litere mici, și că sectorul comercial este mult mai preocupat de ce faceți decât sectorul bugetar (dixit).

Revenind la temă,  în cazul frecvent întâlnit al chat-ului, sau dialogului pe mess, face, whatever, se resimte lipsa  exercițiului comunicării seriale asincrone. Să exemplificăm un moment:

Persoana A are o serie de fraze pe care vrea să le comunice, dar persoana B le recepționează cu un anume decalaj, timp în care îsi concepe propriile fraze de comunicat sau răspuns. Posibilitatea ca două fraze de la A și B care ajung simultan pe ecranul unuia din vorbitori să fie contradictorii este foarte mare. Cu atât mai dificil devine dialogul când corespondentul habar nu are că frazele sunt așezate în alt context, și deci nu percepe contradicția datorată topicii.

Escaladarea unui conflict care în mod real nu există, e la un click distanță. Nu mai amintesc prescurtările folosite, emoticoane și alte grafisme care pot denatura mesajul, chiar dacă par a ajuta.

Situația devine absolut dramatică dacă un terț asistă la conversație. Șansele ca C să aibă habar despre ce vorbesc ceilalți doi sunt minimale.

Acest model, în care eventuale erori de comunicare au caracter local, fiind accesibile unui număr restrâns de parteneri, și pot fi corectate relativ repede, datorită caracterului presupus continuu al comunicației, nemaivorbind de un anumit protocol de deschidere și închidere a dialogului, nu permite totuși apariția conflictelor de amploare în mod neintenționat. Poate amplifica un conflict existent, dar daca partenerii de dialog nu doresc escaladarea, consecințele nu se produc.

[Nu vă prezint acest material drept certitudine științifică. Este mai mult un rezultat al experienței practice, coroborate cu alte studii, mult mai aprofundate. Din acestea, se pot deduce unele concluzii.]

Ajungem în sfârșit la modelul de comunicare asociat comunicării pe blog: comment-urile sau comentariile. De ce este interesant: pentru că tuturor ni se întâmplă să ne exprimăm opiniile pe bloguri, mai rar sub forma de articole proprii, și mult mai des sub formă de comentarii subordonate articolelor. Comentarii care nu se referă neapărat la articolul suport, ci la comentarii anterioare. Sau nici măcar atât.

Inserarea unui comentariu presupune cunoașterea articolului și a eventualelor comentarii anterioare. Nu este obligatorie cunoașterea intențiilor partenerilor de comunicare de pe acest canal. Nu este implicită aflarea acestor intenții la prima lectură. În plus nici nu este obligatoriu ca cel care inserează un comentariu să își divulge numele sau locația. Fapt care face mult mai dificil de descifrat contextul și intențiile reale ale celor care comunică. De aici și posibilitatea de a lansa comentarii cu efecte diverse, fără valoare de adevăr certă, și posibil generatoare de conflict. Mai mult, sunt persoane care uită de caracterul public al comunicării pe blog, și uneori comunică detalii private.

Comunicarea pe blog este publică! Este asincronă. Nu este clar stabilit cine sunt partenerii de comunicare. Nu are limite bine definite în timp!  Și este publică!

În plus, google ca și alte motoare de căutare indexează și păstrează în cache (memorie) tot ce e scris pe bloguri.  Ceea ce ne duce la un caracter peren al comunicării pe blog. Odată scris, cu greu mai dispare din memoria colectivă. Google nu e bun, nu e rău. Nu se pune problema iertării sau a uitării. Google nu uită! Poate, daca se actualizează pagina respectivă, și imaginea anterioară capătă un coeficient suficient de mic de relevanță, poate avem de-a face cu o cvasi-uitare. Dar oricând ne putem întâlni cu un total-recall.

Închei divagaţia despre omniprezentul factotum google (merită să luaţi aminte la el, e capabil de fapte mari) şi continui cu comenturile. Unele sunt de-a dreptul enervante. Cuvintele pot fi aşezate în fel şi chip, dar mai ales în moduri care taie ca briciul. Am simţit pe propria-mi piele câteva astfel de exemple – pe care nu le citez – şi sunt cu atât mai supărătoare cu cât conţin mai mult adevăr. Tratamentul e simplu, iei la cunoştinţă şi corectezi ce se poate. Mulţumeşti frumos, saluţi, şi îţi vezi de treabă.

Ce te faci însă cu cei care mănâncă rahat cu polonicul şi mai dau şi pe jos? Abordarea e încă şi mai simplistă: trebuie lăsaţi să se sature. Nimeni nu mai poate stăvili „libertatea de expresie” în zilele noastre. Dovadă stau recentele revoluţii din ţările arabe. Băgând în seamă orice comentariu, anonim sau nu, care include jumătăţi de adevăruri sau pure neadevăruri, obţinem doar o escaladare a unui conflict, care iniţial era la stadiul de provocare.

Nu contest, polemica poate demara oricând din afirmaţii cu context vag, cunoscut doar de autor, sau chiar din banale greşeli de dactilo, uneori uşor de descifrat, alteori nu.

Am observat, rar, e adevărat, şi comportamente care sparg norma. Tind să nu cred în persoane care se comportă mereu egale cu sine, în indiferent ce ipostaze. Permanent răuvoitoare, sau permanent binevoitoare. Indiferent. Oferă o impresie de uşoară desincronizare faţă de realitate. Departe de a lua această impresie drept echivalentul unei stări de fapt, o interpretez mai degrabă drept o mască, adecvată unui scop. Sincer să fiu, nu am idee unde-i personajul pozitiv: în spatele măştii albe sau al celei negre. Voi decideţi.

Ce vreau de fapt să subliniez, este că lăsăm urme digitale, cuantificabile, trasabile, în mod constant şi fără de scăpare, chiar şi acum în timp ce citiţi acest paragraf. Orice comentariu expus public vă poate influenţa viaţa.

Influenţa comunicărilor în internet este cu atât mai mare cu cât lumea virtualului interconectat se reduce în ultimă instanţă la cod binar. Zero sau Unu. Adevărat sau Fals. O formulă care poate să decidă o fracţie din viitorul vostru este pe cale să fie evaluată. Un şir nedefinit de biţi setaţi pe Adevărat este pe cale să fie anulat de un singur bit Fals. Un rezultat procentual impecabil se poate dezintegra într-un dezastru logic. Nu ofer sfaturi de comportament, şi nici recomandări de viaţă. O să fac doar observaţii.

Observ că viaţa noastră reală are un echivalent virtual din ce în ce mai proeminent. Suntem expuşi permanent unui digitizor gigantic, la scară planetară, care ne poartă în lumea lui Tron, în luptă cu un Master Control Program de negăsit. Nu este doar un MCP. Sunt sute, mii, milioane. Anonime şi gata de atac. Mai tot ceea ce facem se transforma în binar. Dezavantajul este că nu tot ce ne caracterizează are prioritate la digitizare. Munca zilnică e prioritară, dar rareori este personalizată. Divertismentul, într-o anumită măsură este personalizat. Cumpărăturile şi cheltuielile, în mare parte. Telefonia şi comunicaţiile, în totalitate. Excesele semantice, cu siguranţă au prioritate şi le impunem prioritate. Întreţinerea imaginii publice are prioritate, dar atenţie, construirea unei imagini exagerate, diferită mult de realitate este o eroare fatală. Psihiatria are o denumire clară pentru dedublarea de personalitate.

Nu voi intra în dihotomia conflictelor generate de comunicarea digitală, o clasificare a acestora ar fi inutilă aici de față. Îmi permit doar să constat că în multe cazuri se pierde mai mult timp și efort la compunerea de comentarii  subordonate unor articole decât pentru elaborarea articolului în sine. E un truism și în același timp o realitate a lumii în care trăim.

Ne complacem de prea multe ori în creații minore, ne gratulăm cu idei vagi despre efectul spuselor noastre pe bloguri, și ne lamentăm cu lipsa de timp iscată la finalul zilei, după treieratul unei păduri de linkuri și comentarii. Uităm de cele mai multe ori că o vorbă nelalocul ei scăpată pe internet, ne poate influenţa destinul. Poate dramatizez excesiv şi e vorba de fapt doar de un stres minor, pe care îl uităm după vreo cinci minute. Reversul este că două vorbe aruncate la întâmplare pot influenţa major destinul altcuiva. The butterfly effect este real în societatea informaţională, în acest context al internetului. Este necesară moderarea, şi în anumită măsură auto-moderarea. Nu este vorba de cenzură. Cenzura apare în contextul unei dictaturi, unei tiranii care blochează anumite canale de comunicare, impermeabilizându-le pentru anumite ştiri sau subiecte. Este o simplă problemă de igienă. Blogurile sunt casele noastre; Internetul este din ce în ce mai mult lumea unde ne desfăşurăm viaţa. Third home şi Second life. Trebuie să le ţinem curate.

Neplăcut este că nesfârșirea de site-uri, mereu mai multe, o hidră ale cărei capete apar exponențial, expunând exploziv informații subiective, incomplete, frânturi de opinii și păreri de rău, ne consumă din ce în ce mai mult din timpul prețios, poate singura resursă reală de care dispunem.

Aminteam mai devreme că navigarea pe internet lasă urme. În ultima vreme fiecare utilizator de dispozitive de comunicații (telefoane, pad-uri, netbooks, etc) lasă o urmă digitală, care poate fi urmărită destul de precis. Comentariile pe blog lasă urme. Folosite de obicei de administratorii de site-uri pentru marketing, securitate, sau alte scopuri.  Folosite de google pentru a oferi statistici și scoruri. Un admin poate discerne mai multe despre realele intenții ale comentatorilor, și poate interveni prin moderarea comunicării, pentru a opri escaladarea conflictelor nedorite. Dar și adminul e tot om. Comentatorii însă nu au posibilitatea de a cunoaște toate aceste detalii ale comunicării, ceea ce perturbă mesajul, făcându-l mai greu de descifrat. Erorile de descifrare, pornite dintr-o comunicare neclară, sau poate voit agresivă, generează conflicte.

E o preocupare majoră dacă ne referim la fenomenul facebook. Provenită din comunicarea pe bloguri, comunicarea pe facebook are uneori un caracter lipsit de substanță, fiind gata pregătită pentru marketing: I like / dislike; I friend you/ friend you not…

Companiile, care pe alocuri încep să se comporte ca entități străine nouă, încep să uite că sunt conduse de oameni, că trăiesc prin oameni, și pentru oameni (ultimă fiind destul de argumentabilă). Urma digitală, tinde să devină obligatorie, sub presiunea lor. Deși nu foarte nouă, ideea de a face plăți cu ajutorul telefonului revine în actualitate. Inițial vehiculată odată cu apariția bluetooth, acum poate fi în relație cu cvasi-universalitatea transferului de date 3G+ sau WiFi, poate induce alt pericol, pe lângă anodina stare conflictuală posibilă în spațiul virtual.  Vorbesc de pericolul real al întreruperii totale a comunicațiilor și plaților.

O bancă este destul de răbdătoare cu creditorii.  Comunică cu clientul, trimite scrisori, așteaptă. O companie de telecomunicații este foarte abruptă. Întrerupe comunicațiile fără preaviz. Ce faceți dacă singurul  mijloc de plată este telefonul – comunicatorul personal unic?

Nu-i de mirare ca facebook face bani. Nu-i de mirare că google face bani. Nu-i de mirare că microsoft cumpără skype. Nu-i de mirare că majoritatea blogerilor nu fac bani. Doar chinezii au impresia că viitorul este azi, și că science-fiction este acum.

Dar la ei facebook și google nu prea au căutare.

Poate credeţi că este science fiction. Aveţi dreptate. La fel ca şi în China, la noi coexistă societatea medievală şi societatea informaţională. Fantasy şi Science Fiction. Cu diferenţa că mai ştim ce este google şi ne cam place facebook.

Acum puteţi căuta întrebările relevante.

Eugen Lenghel

Bucureşti, Iunie 2011