Lucrurile bune nu se tac …

Lucrurile bune nu se tac şi mai ales concurenţa trebuie terminată

Pe principiile subtil evocate în „Anul Terminal” – atacă-l înainte să se ridice – domnul Pîtea s-a grăbit să-mi facă un bine. Această neobişnuită celeritate în lectură, urmată de o şi mai rapidă punere în pagină a unei cronici deloc aşteptate, m-a făcut să zâmbesc, dorind să recunosc gestul unui prieten. Această percepţie fiind doar o palidă impresie, brutal înlăturată de paragraful final:

„Pe ansamblu, 9 istorii reutilizate reprezintă un volum de calitate medie, scris clar, însă lipsit de texte care să îndemne la o a doua lectură. Ilustraţia copertei este atractivă, dar parcă aş fi preferat un conţinut pe măsură. Redactarea literară lasă de dorit pe alocuri. Tehnoredactarea, în schimb, este aerisită, cu o bună paginare şi cu litere prietenoase. Autorul şi editura merită felicitări pentru o carte realizată la un nivel decent, iar cititorii pot spera că volumul următor al domnului Eugen Lenghel va fi şi mai bun.”

Aici vine rândul meu de a observa mai întâi că am nimerit exact ca în jocul de whist la zero, calitatea medie şî mai ales îndemnul clar de a evita a doua lectură, cu sugestia implicită că nici prima lectură nu ar fi neapărat necesară (deşi alţi cititori susţin ferm contrariul). Felicitările oferite cu generozitate atât editurii cât şi autorului, par nelalocul lor, scopul perceput fiind de a diminua suplimentar contribuţia autorului la volumul prezentat. Având această impresie, e clar că nu mă pot număra printre cei care să-l considere pe dl. Pîtea confratele său, fiind evidente piedicile care-mi stau în cale în acest demers.

Totuşi, detaliile formează ansamblul, iar impresiile despre părţi pot valida sau invalida concluzia finală, citată mai devreme. Prima povestire, în percepţia proprie, este un pamflet antiplagiat, într-o societate distopică în care plagiatul este impus de edituri, sub protecţia şi cu acordul legii, nefiind nici pe departe „o satiră la adresa concursurilor de literatură SF, a restricţiilor impuse de jurii şi a lipsei de originalitate a unora dintre participanți”. Ideea este SF, dar nu se referă la concursuri SF, ci la compoziţii pe teme istorice, scrierile SF devenind documente „istorice”, iar problema expusă este exact contrariul lipsei de originalitate şi anume prea multa originalitate, subliniată şi numeric, în text. Lectura în diagonală, a textului de început, considerat de mulţi manifestul sau cheia de decodare a unei cărţi, este evidentă pentru mine. Am recitit textul, ba chiar l-am citit a lansare, oferind explicaţii pe tema lui. Singura neclaritate a altor cititori a fost provenienţa iniţialei K. a personajului principal. Revin – nu este vorba despre concursurile SF, sau orice alt concurs literar contemporan.

Minimizarea altor texte din volum este evidentă pentru mine, dar nu atât de evidentă pentru public pe cât poate fi în următorul exemplu, în cazul:

“Moş Timp” e o povestire SF despre călătorii în timp. Mai exact, protagonistul, Mihai, caută să descopere metode prin care timpul să poată fi oprit – sau inversat. Din păcate, succesul eforturilor sale de decenii nu îi aduce rezultatele scontate.

Lectura en travers sau „în diagonală” pare a fi cauza interpretării vagi şi imprecise. Este evident o poveste de dragoste împletită cu un paradox temporal clasic, a cărui origine este departe de a fi controlată de personajul principal, deşi e dorită şi căutată îndelung. Mihai se lansează în căutări filosofice şi alchimice ale expresiei timpului, un lucru pe care îl încercăm mai mult sau mai puţin cu toţii, dar rezultatul este departe de a fi un succes şi nu se poate spune despre aşa ceva că ar putea fi un rezultat scontat. Nefiind vorba de ceva previzibil, predictibil sau măcar comun în manifestare. Reluând ultima frază din citat, alambicată şi imprecisă, „eforturile” de decenii nu aduc nici-un succes, iar despre rezultate scontate nu poate fi vorba, nefiind previzibile sau uşor de estimat valoric sau cantitativ.

Dorinţa nespusă a eroului, ca să mă exprim în ton cu textul, este de a îşi regăsi dragostea, persoana iubită, ţel greu de asimilat, dificil de digerat sub sintagma rece „rezultat scontat”.

Mai am un exemplu de lectură în diagonală, probată prin sinteza deloc corespunzătoare, după care mă voi opri din analiza unui demers nesolicitat, executat în grabă şi evident superficial, născând o întrebare legitimă „cui foloseşte”?

“Fermierul virtual” e o felie de viaţă contemporană despre un personaj din România, George Florescu, care ajunge să ducă un trai îmbelşugat cu ajutorul jocurilor online. Din păcate, activităţile sale ilicite atrag atenţia autorităţilor, iar protagonistul încearcă să scape de rigorile legii.

Paragraful formulat ca justificare a unei execuţii sumare, are o sămânţă de adevăr. Personajul „Gogu”, foloseşte jocuri de strategie online, dar nu de noroc, cum ar putea sugera referinţa la traiul îmbelşugat. Mai mult, nu este vorba de activităţi ilicite, ci de un accident. Accident întâmplat pe o fermă controlată la distanţă prin intermediul jocului. Câţi dintre noi nu joacă Farmville, cu impresia că altcineva chiar ne pune la muncă? Rigorile legii, fiind în acest moment doar începutul unei anchete. Cel mai interesant este că poveste nu este nicidecum o felie de viaţă contemporană, indiciile fiind clar împotrivă, timpul acţiunii fiind undeva în viitor. Cel mai simplu ar fi să vă invit să citiţi proza aceasta apărută şi în Revista Nautilus, în foiletonul cu acelaşi titlu.

Parafrazând, am aflat mai mult decât doream.

O lectură grăbită şi neatentă, mă întristează din mai multe motive. Nu este vorba de texte lungi. Nu este vorba de o cronică pe care aş fi solicitat-o, deşi colaborarea mea cu autorul cronicii ar face o astfel de doleanţă naturală. Nimeni nu este obligat să publice o cronică negativă decât dacă o doreşte cu tot dinadinsul, cu atât mai mult o cronică indiferentă sau fals-pozitivă.

Iar faptul că această „demonstraţie de grabă şi superficialitate” îmi este adresată, mă dezamăgeşte dublu. Nu am pretenţia că sunt scriitor. Deşi scriu din când în când. Este o pasiune, nu un mod de viaţă. Cei care nu vor să se împiedice de mine nu au decât să mă ocolească, să mă ignore. Nu aş fi publicat această carte dacă nu erau insistenţele altor prieteni care văd ceva în ceea ce scriu. Nu zic că au dreptate. Dar insistenţele de peste doi ani conferă oarecare tărie argumentelor acestora.

Revin cu întrebarea „cui foloseşte?”. Dacă această „execuţie sumară” ar fi rezumat exact textele cuprinse în volum, aş fi tăcut. Dar o concluzie bazată pe argumente false şi justificări incorecte impune o cerere de clarificare sau o replică.

Iar concluzia mea, formată anterior şi întărită de acest incident, este că în România, oricât de puţini scriitori ar fi, tot trebuie să se măcelărească între ei. Concurenţa se manifestă acut, la simpla privire în oglindă. Doi deja sunt prea mulţi. Trei se bat pe unicul cititor de autori români. Patru… este catastrofă. Sau asta e doar în SF?