Impertinenţă

Ca mai tot românul, fiecare trebuie să aibă un şef. Sau un naş. Care şef sau naş trebuie să-i spună din gură sau din semn când să şadă frumos sau când să mărşăluiască voios spre locul de unde s-a aflat. Pentru că e obraznic. Impertinent.

Cum să îndrăzneşti să te iei de cel mai umil membru al tagmei criticilor? De fapt problema nu stă deloc aşa. Criticii literari sunt şi ei oamenii. Cu relaţii. Amiciţii sau inamiciţii. Cu coloană vertebrală sau cu pardesiu cu coloană vertebrală. Cu martini sau cu martinez.

În acest an am avut ocazia de două ori să intru într-un anume melanj cu atmosfera critică indigenă şi drept să spun, nu am avut motive să fiu mulţumit. Pentru că, exprimându-şi opinia critică, acea persoană care întrupează rolul de critic, are o oarecare influenţă asupra aspectului material al ţintei spre care-şi îndreaptă atenţia. Nu voi face revenire asupra articolului meu precedent, în care mă revoltam asupra „atenţiei” cu care mă copleşise un confrate, la nici o săptămâna după ce mi-am lansat primul volum. M-a uimit atunci graba cât şi brusca devenire obiectivă a distinsului, exersându-şi domnia sa aparatul critic „obiectiv”, în premieră, asupra insignifiantelor mele povestioare.

Dar toate acestea se întâmplă în context, astfel că autorul-critic are din fericire un confrate critic. Şi tot aşa aflu despre alt confrate critic, o persoană necunoscută mie, dar care are deja o opinie despre „nefăcubila” mea ieşire în public împotriva unui critic. Doresc, în acest sens, să liniştesc pe reprezentanţii criticii literare româneşti. Nu sunt un pericol pentru dânşii. Cum nu sunt un pericol nici pentru cei pe care i-am criticat din punctul meu de vedere. O critică demonstrată şi argumentată este acceptabilă. O critică superficială, neargumentată şi camuflată sub aparenţa unei cronici de întâmpinare, este cu totul altceva.

Dar, încă o dată, nu despre asta e vorba. Este vorba de criticii-scriitori, care îşi folosesc poziţia de critici, pentru a concura inegal cu scriitorii, pe tărâmul acestora din urmă. Evaluaţi situaţiile paradoxale în care s-ar putea afla stimaţii critici-jucători, când în juriu, când în arenă. Nu mai pomenesc de câte ori am abandonat competiţiile literare în care mă înscrisesem, doar pentru că se înfiinţa în ultimul moment, câte un distins critic. „Damn”.

Pentru ce-i va menţiona istoria literară? Pentru operele premiate conjunctural, dar în definitiv fără merite literare extraordinare, sau pentru textele critice în care sunt menţionaţi laudativ sau nu (evaluaţi cât de lipsită de substanţă devine evaluarea) concurenţii distinşilor maeştri? Paradoxul este unul cât se poate de real, afectând în ansamblu opera celui în cauză, deşi temporar afectând pozitiv veniturile acestuia. Paradoxul nu se extinde însă asupra celor certaţi cu critica, observând cu seninătate că mai toţi revoltaţii împotriva criticii de complezenţă au primit recunoaştere ulterioară.

Nu pretind ca aş fi un mare artist, deşi aş vrea, dar mă dezamăgeşte cumplit critica de complezenţă şi acea conspiraţie emanată care împiedică un artist sau altul să-şi spună părerea, pentru că, vezi măiestre arhitect universal, criticii sunt cei care pun în ordine ierarhia valorilor. Ei bine, nu. Nu criticii sunt cei care aşează lucrurile în ordinea firească, ci cititorii. Consumatorul pe care îl neglijaţi atât de des, încât nu va mai ia în seamă. De atâtea ori aţi recomandat cărţi serbede, fără noimă, fără sâmburi, fără acea dulceaţă şi aromă a fructului împlinit, încât nici cronicile şi nici scriitorii pe care-i lăudaţi din interes nu mai au trecere.

Demult apuse sunt zilele în care acea revistă groasă „Secolul XX” era aşteptată de toată lumea. S-au răspândit blogurile de cititori, care îşi exprimă direct preferinţele. Dragi critici amatori şi profesionişti, de acolo se inspiră lumea. Acolo este sursa reală de informaţie. Cronicile antamate la un pahar de bere, premiile negociate pe interese, îmbrăţişările şi bezelele neînsoţite de sentiment nu-si mai au rostul. Virtualul nu iartă. Degeaba răcneşte un critic „e o butaforie”, dacă zece cititori spun „bă, e citibilă”.

Aşa că, distinşi critici care vă folosiţi statutul pentru a concura cu cei pe care-i criticaţi, vă spun că sunteţi în incompatibilitate. Ar trebui să renunţaţi la una, daca nu la ambele calităţi de care abuzaţi şi cu toată sinceritatea, poate ar fi cazul să vă apucaţi de a altă meserie, mai iertătoare. Pentru că, vă spun cu totală lipsă de impertinenţă, nu puteţi pretinde unui autor, pentru care libera exprimare este înnăscută, să – pardon de expresie – tacă.