E la modă o nouă tehnică de şantaj. O variaţie pe tema lui Ali-Baba, adevăratul şantajist îşi acuză ţinta de şantaj. Bineînţeles, discret sau cel mult într-un cerc restrâns, din care nu transpiră prea mult. Ţinta nu are decât să tacă şi să înghită, presupusa acţiune pe care o planificase fiind imposibil de desfăşurat. Chit că respectivul se află în deplinătatea dreptului de a acţiona. Vorbele sunt mai grele decât faptele.
Astfel, o acţiune normală, care bineînţeles foloseşte ţintei, dar fără a aduce prejudicii terţilor, altele decât la a-i pune la muncă, este imposibil de desfăşurat sub ameninţarea zugrăvirii în culori macabre, maro, negru violet sau orange închis, a vieţii publice şi personale a “individului”, a “şantajistului neruşinat”.
Această tehnică e aplicată în diverse medii, cu precădere naivilor care mai cred în cinste şi onoare, în bunul renume al obrazului curat. Mai nou, se vede vorba că cei proaspăt urcaţi în ierarhie, pesemne folosind avantajele unei tehnici sau alteia, o folosesc cu mare succes. E dificil să asişti la acuze proferate de maimuţoi cu plagiatul în desagă, la aberaţii logice care sfidează limbajul diplomatic la un nivel care depăşeşte chiar şi extremismele de astă vară. Mă simt, aproape zilnic, vinovat că trăiesc în România.
Mă simt din ce în ce mai vinovat că-mi ţin copii aici, să crească într-o ţară care refuză orice şansă cetăţenilor ei. Sub un guvern care favorizează blatul, şmenul, taxele împovărătoare şi penalizatoare, sub un parlament plin de incompatibili şi penali. Halal legislativ, de-o teapă cu aşa executiv.
Îmi pare rău pentru toţi românii care muncesc.
Am fost recent la poştă, să plătesc o taxă către trezorerie, pe care trezoreria nu vrea s-o mai încaseze direct. A durat 35 de minute, cu doar două persoane la coadă, pentru o taxă de zece lei, pentru care comisionul a fost de 26%. În acest timp şi pentru aceşti bani s-au pierdut cel puţin de zece ori mai mult.
Mi-am exprimat frustrarea audibil, mărturisind că mă simt vinovat că trăiesc în România. Am fost egoist. Eu doar eram în trecere pe la Poştă. Persoana din spatele ghişeului e obligată să trăiască zilnic aceleaşi sentimente.
Nov 17 2012
Vinovat de a trăi în România
E la modă o nouă tehnică de şantaj. O variaţie pe tema lui Ali-Baba, adevăratul şantajist îşi acuză ţinta de şantaj. Bineînţeles, discret sau cel mult într-un cerc restrâns, din care nu transpiră prea mult. Ţinta nu are decât să tacă şi să înghită, presupusa acţiune pe care o planificase fiind imposibil de desfăşurat. Chit că respectivul se află în deplinătatea dreptului de a acţiona. Vorbele sunt mai grele decât faptele.
Astfel, o acţiune normală, care bineînţeles foloseşte ţintei, dar fără a aduce prejudicii terţilor, altele decât la a-i pune la muncă, este imposibil de desfăşurat sub ameninţarea zugrăvirii în culori macabre, maro, negru violet sau orange închis, a vieţii publice şi personale a “individului”, a “şantajistului neruşinat”.
Această tehnică e aplicată în diverse medii, cu precădere naivilor care mai cred în cinste şi onoare, în bunul renume al obrazului curat. Mai nou, se vede vorba că cei proaspăt urcaţi în ierarhie, pesemne folosind avantajele unei tehnici sau alteia, o folosesc cu mare succes. E dificil să asişti la acuze proferate de maimuţoi cu plagiatul în desagă, la aberaţii logice care sfidează limbajul diplomatic la un nivel care depăşeşte chiar şi extremismele de astă vară. Mă simt, aproape zilnic, vinovat că trăiesc în România.
Mă simt din ce în ce mai vinovat că-mi ţin copii aici, să crească într-o ţară care refuză orice şansă cetăţenilor ei. Sub un guvern care favorizează blatul, şmenul, taxele împovărătoare şi penalizatoare, sub un parlament plin de incompatibili şi penali. Halal legislativ, de-o teapă cu aşa executiv.
Îmi pare rău pentru toţi românii care muncesc.
Am fost recent la poştă, să plătesc o taxă către trezorerie, pe care trezoreria nu vrea s-o mai încaseze direct. A durat 35 de minute, cu doar două persoane la coadă, pentru o taxă de zece lei, pentru care comisionul a fost de 26%. În acest timp şi pentru aceşti bani s-au pierdut cel puţin de zece ori mai mult.
Mi-am exprimat frustrarea audibil, mărturisind că mă simt vinovat că trăiesc în România. Am fost egoist. Eu doar eram în trecere pe la Poştă. Persoana din spatele ghişeului e obligată să trăiască zilnic aceleaşi sentimente.
Îmi pare rău.
Mai este România o ţară? Voi să-mi spuneţi.
By Eugen Lenghel • Reflectii 0