Proza

Isaac închise ochii pentru o clipă. Lumina orbitoare a paginii albe îl obosise, iar literele răspândite pe pa toată suprafaţa ecranului nu schimbau mare lucru. Conjunctiva îl ustura, semn că uitase să mai clipească. În definitiv, putea să se ridice de la birou şi să-şi clătească faţa cu o doză mică de apă. Cât mai rece.

Îşi amână totuşi mica satisfacţie. Termenul limită expira în cinci minute şi marca o etapă importantă în cariera lui de scriitor. Îşi înghiţi cu greu nerăbdarea şi se apucă de revăzut. Textul era coerent, conform normelor. Personajele le interpretase corect, iar mixul de dialoguri respecta adevărul istoric.

Elimină câteva greşeli de dactilografie, puse corectorul gramatical şi semantic să facă o nouă trecere. Doar o virgulă între subiect şi predicat, alte două înainte de “şi”, şi un punct care întrerupea o frază fără sens. Două minute trecuseră.

Bine. Mai avea încă două ca să evalueze ultimele detalii. Titlul. Dacă nu era cel mai potrivit. “Cavernele Dunei”. Avea rezonanţă. Făcea trimitere la două din cele trei lucrări din care se inspirase, dar fără să preia direct niciunul din titlurile precedente.

“Da!” Era perfect. Treizeci şi trei de pagini de perfecţiune. Paragrafele se îmbinau perfect, ca piesele unui Lego dinamic. Păreau că au viaţă proprie şi că interacţionează şi cu sursele. Îşi scrise numele la sfârşit, dată lucrarea şi o trimise către editor.

Abia atunci se ridică din fotoliul alb imaculat, asortat cu camera şi cu biroul. Se îndreptă cu paşi mărunţi spre lavoar, încercând s nu ameţească. Îşi uitase ochelarii de citit pe nas. Încă o treabă pe care o tot amânase, ca să pară excentric. Îşi pregătea cariera cu grijă. Fiecare amănunt era important. Ochelarii rotunzi, tunsoarea scurtă, barba impecabil rasă. De fapt se epilase ca să nu aibă probleme zilnice cu consumul de apă.

Ajunse în fine la lavoar, îşi programă doza de apă, temperatura şi presiunea. Ridică masca facială, o potrivi peste figura inexpresivă de pe care lipseau ochelarii şi apăsă pe buton. Jeturi minuscule îi muşcară efectiv epiderma, biciuind-o  cu o cruzime mecanică, lăsând-o proaspătă şi hidratată. Apa se scurse imediat în găurile colectoare de sub bărbie.

Bip-bip. Bip-bip. Bip-bip. Alarma centrală era insistentă. De fapt aşa o programase. Indiferent care era problema, ar fi sunat doar aşa: bip-bip. Nimic original, nimic care să-l sperie din cale-afară dacă ar fi fost cu adevărat o urgenţă. Cu o atingere de deget anulă semnalul. Avea un mesaj nou. “Excepţional.” De la editor. “Mult prea repede”, gândi el. Deja emoţia îi întuneca privirea. Îşi aşeză imediat ochelarii, îşi strânse buzele, se aşeză în fotoliu, păstrând-uşi spatele drept. Erele ce urmau aveau să-i studieze înregistrările cu deschiderea şi citirea acelui mesaj istoric:

“De la: Bârnă şi Nobila <fara-raspuns@barnanobila.ro>

Către: Isaac K. Herbert

Subiect: Concurs proză scurtă

Mesaj: Acesta este un mesaj automat. Vă rugăm nu trimiteţi răspunsuri sau contestaţii. În caz contrar, vor fi considerate drept spam şi veţi suporta rigorile legii. Urmează răspunsul la evaluarea textului trimis.

Dragă Isaac K. Herbert,

Vă mulţumim pentru interesul acordat  concursului nostru. În urma analizelor efectuate în mod automat şi prin urmare cât se poate de obiectiv asupra textului trimis, am putut sintetiza următoarele:

1. Încadrarea în tematică (reevaluare istorică a validităţii textelor din scifientul timpuriu): 10/10.

2. Reutilizarea personajelor (identificarea şi utilizarea personajelor principale din sursele studiate): 7/10. Am apreciat perfecta opţiune pentru R. Daneel Olivaw şi Lady Jessica. Totuşi cei doi sunt evident incompatibili. Drept urmare povestea lor de dragoste nu poate fi încadrată decât la genul parodie, care iese din tematică. În plus, personajul Corrin N. Wickter , deşi machiavelic, încadrabil în casa Corrino, nu are totuşi nimic nobil sau princiar. Am crede mai curând că este inspirat din “Omul din castelul înalt” dar neputând fi identificat cu niciunul din personajele lui Dick.

3. Reutilizarea textului (încadrarea în minim 1/3 şi maxim 2/5 de reutilizare a textului istoric): 9/10

Deşi am dori să vă acordăm maximul, nu ne lăsaţi această posibilitate, textul trimis având exact 33% conţinut istoric reutilizat, nereuşind să atingă minimul specificat. Am apreciat perfecta încadrare stilistică, eliminând necesitatea marcării textelor cu ghilimele, italice sau note de subsol. Dialogurile decurg normal, făcând trecerea de la “Caverne de Oţel” la “Dune” fără probleme şi făcând prin aceasta un colaj absolut original. Am apreciat pozitiv şi lungimea maximă de jumate de pagină a fragmentelor de text istoric.

În concluzie, dragă Isaac K. Herbert, vă rugăm să primiţi întreaga noastră consideraţie şi să acceptaţi scuzele noastre, întrucât nu vă putem include concurenţii desemnaţi să participe la etapa următoare.

Redacţia

P.S. Insistăm asupra faptului că nu puteţi răspunde acestui mesaj. Nu se primesc contestaţii.”

Isaac îşi închise ochii. Jură să se răzbune crunt pe Bârna Nobilă când o să vină el la putere, dar până atunci trebuia să mai împingă câteva texte. Cel mai greu era să se încadreze în limitele de reutilizare. Toate editurile cereau minim 1/3, o limită greu de atins într-o lucrare originală. Pe lângă asta, îi venea extrem de greu să atârne pe ici şi colo câte un personaj original. Dar astea erau regulile.

Selectă alt anunţ de concurs din listă, citi condiţiile şi se apucă din nou de lucru. Isaac K Herbert era hotărât să câştige.

* * *

Publicată inițial în revista srsff.ro, 2 august 2012

Se aşeză cu greu pe prispă. Munca de birou îl făcuse leneş, neglijent cu propria-i siluetă. Oftă. Parcă vrând să-l înveselească puţin, Matei veni lângă el. Copilul se aşeză alături şi privi curios acelaşi tablou. Iarba, gardul care mărginea curtea, şi o tufă de smochini într-o parte. Ieri prinsese o broască ţestoasă mergând încet prin iarba umedă de rouă. Poate doar stranietatea făpturii la care se gândise îl făcu să pună întrebarea.

– Ai văzut cum arătă extratereştrii, tată?

Ştefan îşi mângâie băiatul pe creştetul blond şi mătăsos. Îşi ascunse intenţia de a râde, sub aprobarea pentru curiozitatea mereu vie a băiatului.  Era o întrebare neaşteptată. Mai curând erau două întrebări, fiecare conţinând o capcană ascunsă pentru cealaltă.

– Nu pot spune că am văzut vreun extraterestru, Matei. Chiar dacă atâtea reviste şi filme îi prezintă, deocamdată sunt doar parte a imaginaţiei noastre. Dar aş putea bănui cum arată.

Matei ridică privirea, curios. Putin dezamăgit ca tocmai tatăl lui nu văzuse extratereştri. Andrei îi spusese la şcoală că tatăl lui văzuse nu o dată, farfurii zburătoare. Îi arătase până şi cărţi cu fotografii alb-negru, neclare şi vag deformate. Probabil că erau tare vechi.

– Da, te rog, răspunse Matei.

– S-ar putea ca nici să nu-i putem vedea, în primul rând…

– Fantome…? zise puştiul.

Tatăl râse şi continuă.

– Nicidecum. Vezi furnicuţele astea mici? Pe astea le vezi. Gândeşte-te la ceva şi mai mic. Sunt o mulţime de animale microscopice, care ar putea avea o inteligenţă de grup, cam au albinele sau furnicile. Le-ai putea vedea? Nu? Nici măcar nu ai şti că există lângă tine.

– Dar cum ar vorbi cu noi? insistă Matei.

– Greu de spus. S-ar putea să ne ignore la fel de uşor pe cât le ignorăm şi noi. Ar putea să fie acum, aici lângă noi,  chiar sub paharul de suc, cu care le-ai strivit.

Matei ridică repede paharul şi se uita atent.

Ştefan râse şi ridicându-se privi cerul. Venea înserarea.

– Hai sa mai face o plimbare în grădină înainte sa te-apuce somnul, iar mâine îţi voi spune mai multe.

Soarele era la apus. Sări din loc, şi sprinten îşi luă pe Stefan de mână.

– Dar mâine  promiţi, aşa e?

– Da dragule, mâine continuăm povestea.

* * *

Walter stătea călare pe pervaz. De obicei cobora pe acoperiş, de la fereastra mansardei unde îşi avea dormitorul. Acum însă, stătea agăţat între două lumi, cu urechile atente la ce povestea Andrew, colegul lui de liceu. Spunea ceva despre o fată, cum îl rugase să îi împrumute cartea de chimie iar el făcuse o chestie nemaipomenit de îndrăzneaţă.

Andrew părea mereu cel cu iniţiativă. Era şi puţin mai mare. Tuleiele începeau să-i răsară. Parcă-i venea să-i spună să se bărbierească. Tatăl său susţinea că barba i-ar fi crescut mai repede, iar dimineaţă în loc să mai leneveşti un pic în pat, trebuia să dai jos părul în care se zgâriau toţi. Mai bine cu tuleie.

Andrew povestea a nu se ştia a câta oară cum îi scrisese un bileţel  fetei, cum o chema oare – Clara –  şi-l pusese la sfârşitul cărţii. Genial. Când avea să dea şi ultima pagină o să citească biletul şi o să-şi amintească să-i înapoieze cartea. Şi vor vorbi iar. Simplu, elegant. O singură hibă avea planul. Îi venea să-i strice bucuria chiar acum. Cât pe ce să se întoarcă în cameră să-i spună că trebuia să aştepte sfârşitul anului până ce Clara avea să întoarcă şi ultima pagină, când ceva neobişnuit îi atrase atenţia.

Meteoriţii din Perseide veniseră mai devreme anul acesta. Cam cu zece zile. Păreau a fi la fel ca anul trecut, cam din aceeaşi direcţie care le dăduse numele, constelaţia Perseide. Nu era expert, dar unghiul părea a fi puţin schimbat. Părea că majoritatea ţinteau pământul şi doar rareori câte unul trecea razant prin atmosferă. Ca şi anul trecut, liniile strălucitoare dispăreau undeva departe, deasupra munţilor.

Anul aceasta însă, era special. Văzu cum una din liniile aproape verticale se face mai lungă şi strălucitoare. Era foarte aproape.  Şi până să realizeze cât de aproape era se auzi un sunet înfundat , ca de tunet, iar geamurile zăngăniră uşor, aşa cum erau, deschise. Un bang sonic, decise Walter. Fusese destul de aproape spre, nord-vest. Sau nord-nord-vest. Îşi nota mental direcţia unde căzuse bulgărele de foc cu gândul să meargă într-acolo, poate mai rămăsese ceva în urma impactului. Se plăteau bani frumoşi pentru meteoriţii găsiţi.

– Andrew!

Vocea celuilalt tăcu o clipă.

– Da?

– A fost o ploaie de stele chiar adineauri.

– Nu mă înnebuni. Mai e cel puţin o săptămână până la Perseide.

– Ştii că nu au dată exactă. Au căzut acum, în noaptea asta.

– Şi unde s-au dus? În munţi?

– Majoritatea da. Dar am văzut unul care a căzut mai aproape.

– Mă păcăleşti, nu cred.

– Ba da, fraiere, e cum îţi spun. Mergem mâine după el. Te aştept cum se crapă de ziuă.

– Ei na…

– Şi lasă damele. O să-ţi citească biletul abia la sfârşitul anului, după ultima lecţie.

– La naiba, aşa este. Băi deştept eşti. Ce crezi că o să găsim acolo?

– N-am nici-o idee, Andrew. Poate nimic, dar merită să încercăm, nu-i aşa?

Walter se întoarse iar la fereastră, privind cerul. Ploaia de stele încetase de tot. Pe cerul negru, senin, străluceau celelalte stele, mai bine prinse de boltă. Luna doar ce începuse să se ridice timidă de la orizont, o seceră subţire şi alburie. Erau departe de poluarea oraşelor.

* * *