Mă aflam în treabă, aşteptând în staţia de autobuz. Jenat că deranjez lumea. În spate un ziarist cumsecade îşi vindea marfa iar eu ocupam din spaţiu. Un chioșc de pâine proaspătă puţin mai în dreapta, între ziarist şi ghereta de flori închegată din termopane.
Mai în faţă un nene cam între două vârste şi trei ape, fuma. Fuma ceva atât de nasol şi indescriptibil, că puteam jura că e o ţigară de-asta de duzină de 12-13 lei pachetul. De-astea cu potenţator de aromă, cu tutun spălat şi prespălat până iese nicotina din el, dar şi aromele.
Mă gândeam cât de civilizat era odinioară cetăţeanul fumător. Se deosebea după ţigara fumată. Şi după modul de a savura aromele. Carpaţi-ul era respectat, la fel şi Snagov-ul. Iar cine fuma Cişmigiu, cu tutun de Virginia, era îmbătat de arome. Ţigara nu era aruncată din mers, ca acum. Nu devenise simbol al unei dependenţe bolnave. Era stinsă cu grijă, sau i se scutura jarul, stins cu atenţie pe caldarâm. Nu vedeam pe atunci persoane care să lase ţigările nestinse. Nu am observat persoane care să arunce sau sa lase pur şi simplu chiştocurile fumegânde să impacteze pe asfalt, alături de gumă mestecată şi rahaţi de câine, la fel cum se întâmplă azi.
Acum se explică de ce avem incendii peste tot. Fumătorul comun, turistul de ocazie, aruncă ţigări în iarba prăfuită de la marginea şoselei, cu un bobârnac dispreţuitor, care demonstrează imens de puţinul respect faţă de restul lumii. Sau arunca din viteza aceleiaşi maşi trecând prin Vadu sau Limanu, o ţigară aprinsă – pentru ca-i prea cald afară – tocmai în stuf, lângă cuibul cu potârnichi. Sau ca să nimerească în cap cârtiţa ieşită în fapt de zi, zăpăcită de zgomotele subterane.
Ziceam de acel nene din staţie, care se băga acolo unde era mulţimea mai strânsă, ca să-şi sufle fumul din plămâni. O tuse uşor gâjîită îl forţa uneori la expectoraţii violente, revărsate în direcţii surpriză.
– Nu-mi place ce fumaţi, i-am spus.
– Ce? E tutunul meu. Treaba mea ce fumez…
– Dacă fumaţi lângă mine, ar trebui să mă întrebaţi întâi dacă-mi place tutunul. Nu v-am chemat eu, şi nu-mi place tutunul.
– A’ dracu’ lume… începu el depărtându-se.
De ce am fi siliţi sa suportăm fumurile unor neputincioşi care nici sa aleagă un tutun cum se cade, nu sunt în stare? De ce ar trebui să suportăm mojicia unor mucoşi care nici să deosebească tutunul bun de cel prost n-au învăţat, fumurile aruncate drept în faţa partenerului de conversaţie, chiştocul aruncat nestins în orice direcţie se nimereşte, numai în coşul de gunoi nu. De ce aş suporta eu să vină n pişpirică, indiferent de vârstă, să-mi sufle fum de ţigară falsificată, cu tutun care nu e tutun, cu nitraţi şi nitriţi, de îţi vine să tuşeşti de parcă te-a lovit norul de amoniu?
De ce să fiu eu cel care va spune să ridicaţi de jos ţigara pe care tocmai aţi aruncat-o? Aţi uitat că aveţi o ţară, un oraş, o mamă? Şi că nimeni nu vă mai dă o alta?
Mi-e dor de România de altădată, cu tutun de Virginia, cu Carpaţi şi oameni civilizaţi, cu trotuare curate şi mâini spălate. Ţara în care oamenii se salutau cu respect, întâlnindu-se:
– Doamnă!
– Domnule!
Şi un discret parfum de tutun de Virginia se strecura în atmosferă…
Apr 6 2012
Tutun de Virginia
Mai în faţă un nene cam între două vârste şi trei ape, fuma. Fuma ceva atât de nasol şi indescriptibil, că puteam jura că e o ţigară de-asta de duzină de 12-13 lei pachetul. De-astea cu potenţator de aromă, cu tutun spălat şi prespălat până iese nicotina din el, dar şi aromele.
Mă gândeam cât de civilizat era odinioară cetăţeanul fumător. Se deosebea după ţigara fumată. Şi după modul de a savura aromele. Carpaţi-ul era respectat, la fel şi Snagov-ul. Iar cine fuma Cişmigiu, cu tutun de Virginia, era îmbătat de arome. Ţigara nu era aruncată din mers, ca acum. Nu devenise simbol al unei dependenţe bolnave. Era stinsă cu grijă, sau i se scutura jarul, stins cu atenţie pe caldarâm. Nu vedeam pe atunci persoane care să lase ţigările nestinse. Nu am observat persoane care să arunce sau sa lase pur şi simplu chiştocurile fumegânde să impacteze pe asfalt, alături de gumă mestecată şi rahaţi de câine, la fel cum se întâmplă azi.
Acum se explică de ce avem incendii peste tot. Fumătorul comun, turistul de ocazie, aruncă ţigări în iarba prăfuită de la marginea şoselei, cu un bobârnac dispreţuitor, care demonstrează imens de puţinul respect faţă de restul lumii. Sau arunca din viteza aceleiaşi maşi trecând prin Vadu sau Limanu, o ţigară aprinsă – pentru ca-i prea cald afară – tocmai în stuf, lângă cuibul cu potârnichi. Sau ca să nimerească în cap cârtiţa ieşită în fapt de zi, zăpăcită de zgomotele subterane.
Ziceam de acel nene din staţie, care se băga acolo unde era mulţimea mai strânsă, ca să-şi sufle fumul din plămâni. O tuse uşor gâjîită îl forţa uneori la expectoraţii violente, revărsate în direcţii surpriză.
– Nu-mi place ce fumaţi, i-am spus.
– Ce? E tutunul meu. Treaba mea ce fumez…
– Dacă fumaţi lângă mine, ar trebui să mă întrebaţi întâi dacă-mi place tutunul. Nu v-am chemat eu, şi nu-mi place tutunul.
– A’ dracu’ lume… începu el depărtându-se.
De ce am fi siliţi sa suportăm fumurile unor neputincioşi care nici sa aleagă un tutun cum se cade, nu sunt în stare? De ce ar trebui să suportăm mojicia unor mucoşi care nici să deosebească tutunul bun de cel prost n-au învăţat, fumurile aruncate drept în faţa partenerului de conversaţie, chiştocul aruncat nestins în orice direcţie se nimereşte, numai în coşul de gunoi nu. De ce aş suporta eu să vină n pişpirică, indiferent de vârstă, să-mi sufle fum de ţigară falsificată, cu tutun care nu e tutun, cu nitraţi şi nitriţi, de îţi vine să tuşeşti de parcă te-a lovit norul de amoniu?
De ce să fiu eu cel care va spune să ridicaţi de jos ţigara pe care tocmai aţi aruncat-o? Aţi uitat că aveţi o ţară, un oraş, o mamă? Şi că nimeni nu vă mai dă o alta?
Mi-e dor de România de altădată, cu tutun de Virginia, cu Carpaţi şi oameni civilizaţi, cu trotuare curate şi mâini spălate. Ţara în care oamenii se salutau cu respect, întâlnindu-se:
– Doamnă!
– Domnule!
Şi un discret parfum de tutun de Virginia se strecura în atmosferă…
By Eugen Lenghel • Reflectii 0