Eugen Lenghel – Robo poem

Se-ntinde nesfârşirea peste lut,

Austrul bântuie urlând turbat,

Iar la zenit un soare mut

Inundă cu lumină unicul scăpat.

Mă mişc cum pot în praful dens

Scrutând degeaba foşnete-n eter.

Mai bine strâng antena fără sens

Prin care pierd căldura-n asprul ger.

În van îmi drămuisem energia;

Se lasă noaptea şi-o să-ngheţ;

Generatoru-i spart şi moartă-i bateria,

Pe un robot uzat cine să pună preţ?

Pe cer aleargă norii de cenuşă,

Cei ce-au zburat nu mai sunt vii,

Iar pe Pământ, să-nchid ultima uşă,

Rămas  sunt  eu, Robot-ce-face-poezii.

Bucureşti, Feb. ’88 – Apr. 2011