Mai sunt câteva săptămâni, zile din acest an. E pe ducă, la fel ca şi noi. E un an care ne reduce la esenţe, subţiind vopseaua si cartonul care acoperă estetic mecanismele interne ale robotnicilor de azi.
Dar tocmai aceste mecanisme care devin accesibile analizei si introspecţiei ne duc cu gândul la acea lume absurda a lui Camus, la conflictul etern între clasele lui Marx şi la zâmbetul de Mona Lisă chelioasă a lui Lenin.
Pentru ca, indiferent de scopul urmărit, tot ce facem este profund artistic. Suntem actori într-o magnifică piesa de teatru, în care ne autopăcălim că ne merge bine, că guvernele se zbat pentru binele maselor, iar fotbaliştilor le pasă de destinele mizere ale fanilor.
Rolul fiecăruia este cu atât mai justificat cu cât primeşte mai multe aplauze argintate sau aurite, cu cât statuia i se iţeşte mai sus în buchetul de personalităţi istorice. Deloc transparent pentru neghiobul care înghite acest joc drept „realitate”, sacrificiul de a-i îndruma pe alţii, de a vindeca sclavii de rănile apărute sub greutatea jugului, sau de a bate săbiile şi aluatul în căldura cuptoarelor, acest rol se construieşte pe baza unor negocieri făţişe între acaparatorii de empatie.
Nu este relevantă abilitatea sau munca în sine cât pretenţia şi măiestria simulării de a face ceva. Cu cât un actor reuşeşte să reproducă mai fidel în faţa audienţei cât de rotund poate şlefui el oul, cu atât este mai prezent în gândurile şi voturile sclavilor.
Sclavii nu au votat nimic de fapt, nimic altceva decât bunul plac al actorului. În fapt empatia lor, rezonând cu frecvenţele acaparatoare ale maestrului manipulator, le-a furnizat impresia falsă dar imperios generatoare de impulsuri efectoare, că ei au votat de fapt produsul artei – oul.
Trăim într-o lume perfectă, onestă, prin lipsa ei de pudoare la abordarea cinstei – „cinstea nu ţine de foame”. Şcolile îţi predau rolul de jucat. Părinţii, de multe ori cu bună ştiinţă, îţi vor ascunde că piesa principală are un sfârşit, inculcându-ţi reflexul generator de comoditate maladivă, principalul motiv pentru care mapamondul este bătătorit de sclavi. Iar Maeştrii zilei, cei care joacă pur si simplu rolurile, fără cel mai mic respect pentru fineţe, claritate sau concizie, fără a fi învăţat măcar replicile cheie, profită de somnul empatic, umplându-şi braţele cu recoltele celorlalţi, adunând voturile şi folosind biciul care aliniază mulţimi, cât de des posibil.
Profilul României, privită dintr-o dungă este perfect. Cu masca pe figură, ceramic de albă, recognoscibil diferită de a haiducului Vendettei, cu o expresie de ochelarist simpatic, bonom, tinerel şi voinic, un sportiv amator de fotbalisme şi de carturi, cu o mână încercând să confirme deal-uri greu de respectat iar cu cealaltă la spate, căuş făcută, pregătită pentru încasat. În spatele acestui profil, mai toţi marii zilei, aliniaţi, extrudaţi, o şină de tren pentru viitorul ţării.
De care nu vom scăpa în veci. Un tren căţărat p-o şină, nici călare nici pe jos.
Nov 20 2013
2013 la epuizare
Dar tocmai aceste mecanisme care devin accesibile analizei si introspecţiei ne duc cu gândul la acea lume absurda a lui Camus, la conflictul etern între clasele lui Marx şi la zâmbetul de Mona Lisă chelioasă a lui Lenin.
Pentru ca, indiferent de scopul urmărit, tot ce facem este profund artistic. Suntem actori într-o magnifică piesa de teatru, în care ne autopăcălim că ne merge bine, că guvernele se zbat pentru binele maselor, iar fotbaliştilor le pasă de destinele mizere ale fanilor.
Rolul fiecăruia este cu atât mai justificat cu cât primeşte mai multe aplauze argintate sau aurite, cu cât statuia i se iţeşte mai sus în buchetul de personalităţi istorice. Deloc transparent pentru neghiobul care înghite acest joc drept „realitate”, sacrificiul de a-i îndruma pe alţii, de a vindeca sclavii de rănile apărute sub greutatea jugului, sau de a bate săbiile şi aluatul în căldura cuptoarelor, acest rol se construieşte pe baza unor negocieri făţişe între acaparatorii de empatie.
Nu este relevantă abilitatea sau munca în sine cât pretenţia şi măiestria simulării de a face ceva. Cu cât un actor reuşeşte să reproducă mai fidel în faţa audienţei cât de rotund poate şlefui el oul, cu atât este mai prezent în gândurile şi voturile sclavilor.
Sclavii nu au votat nimic de fapt, nimic altceva decât bunul plac al actorului. În fapt empatia lor, rezonând cu frecvenţele acaparatoare ale maestrului manipulator, le-a furnizat impresia falsă dar imperios generatoare de impulsuri efectoare, că ei au votat de fapt produsul artei – oul.
Trăim într-o lume perfectă, onestă, prin lipsa ei de pudoare la abordarea cinstei – „cinstea nu ţine de foame”. Şcolile îţi predau rolul de jucat. Părinţii, de multe ori cu bună ştiinţă, îţi vor ascunde că piesa principală are un sfârşit, inculcându-ţi reflexul generator de comoditate maladivă, principalul motiv pentru care mapamondul este bătătorit de sclavi. Iar Maeştrii zilei, cei care joacă pur si simplu rolurile, fără cel mai mic respect pentru fineţe, claritate sau concizie, fără a fi învăţat măcar replicile cheie, profită de somnul empatic, umplându-şi braţele cu recoltele celorlalţi, adunând voturile şi folosind biciul care aliniază mulţimi, cât de des posibil.
Profilul României, privită dintr-o dungă este perfect. Cu masca pe figură, ceramic de albă, recognoscibil diferită de a haiducului Vendettei, cu o expresie de ochelarist simpatic, bonom, tinerel şi voinic, un sportiv amator de fotbalisme şi de carturi, cu o mână încercând să confirme deal-uri greu de respectat iar cu cealaltă la spate, căuş făcută, pregătită pentru încasat. În spatele acestui profil, mai toţi marii zilei, aliniaţi, extrudaţi, o şină de tren pentru viitorul ţării.
De care nu vom scăpa în veci. Un tren căţărat p-o şină, nici călare nici pe jos.
By Eugen Lenghel • Reflectii 0