Critica, în momentele ei critice

Cine i-a pus pe critici să critice? Naiba știe și mie nici nu-mi pasă. Ce m-aștept, e să mă critice publicul, iar asta se vede după volumele cumpărate, după nemulțumirile exprimate intens: “sunt prea scurte, parcă mai voiam ceva… de ce s-a terminat așa repede?” Da, le înțeleg și mă strădui să le dau curs. Adică să scriu mai mult. Asta am înțeles de la cititori.

De la editori, câtă vreme îmi acceptă noi volume, câtă vreme am noutăți cu care-și scot banii, e prea bine. Pentru mine e bine și nu prea pentru că nivelul de 1000-2000 de volume e nesemnificativ. Dar, pot spune că am spart gheața și am verificat pe ici pe colo ce se caută și ce îmi iese, fără să fi riscat un roman care să debusoleze complet publicul. Da, am pus între povestiri fragmentele de roman la care lucrez. Evaluate și prioritizate să apară conform dorinței marelui Public.

Și atunci de ce mai trebuie critici? Rolul de îndrumare a defectelor, de corecție a greșelilor autorilor debutanți a fost uitat. Rolul de redactor de carte și-l mai asumă uneori, formal, apărând pe câte-o contracopertă sau alta, dar de multe ori implicarea lor efectivă se transformă în adevărate dezastre, cum s-a întâmplat cu ediția 2015 a Domeniilor interzise, al căror autor Leonard Oprea, a fost bulversat completamente de produsul muncii lui Cătălin Badea Gheracostea. Dacă ar fi fost primul sau singurul eveniment, poate că ar fi fost mai ușor de dat la întors, de explicat, de justificat.Dar volumul lui Ben Ami a avut parte de același tratament superficial, lipsit de profesionalism, din partea aceluiași “redactor” de carte, a cărui singură calitate reproductibilă este precizia matematică a eșecurilor.

Lumea se îndreaptă împotriva editurilor pentru produse de slabă calitate. “Lumea”, prin vocea acută, cu accente de suflători de trâmbiță, a anumitor auto-asumați critici, se îndreaptă împotriva acelorași editori/ edituri care au fost dezamăgite și devalizate în urma unor prestații jalnice, permițând produselor finite de calitate uneori discutabilă să ajungă la public. Aceasta, combinată cu promovarea deșănțată (termen frecvent folosit de public) a cărților pentru care interesul poartă fesul, deși calitate într-însele nu prea se găsește, au permis retragerea preferințelor publicului din fața produselor literare autohtone, preferând altceva.

Știu vreo două persoane, foarte ahtiate după posteriorul meu tăbăcit, care mi-ar aduce imediat vina pentru această degringoladă a editorialului românesc. Nu le voi zice decât că eu mi-am scos volumele din 2014, iar prăpăstiile de care se teme cititorul român sunt publicate și lăudate de dânșii, în sistem încrucișat de acoperire în L, ca la o ambuscadă bine înfiptă în reflexe, de ani și ani de zile. Sistemul editorial gâfâia de să-și dea duhul încă dinainte de 2010.

De aceea nu a fost o mare surpriză când “Sfada cu literatura”, emanația unui critic certat cu normele, a întors macazul și, încetând brusc să laude produsele unora și altora, s-a apucat să “critice” tocmai volumul meu “indezirabil”. Omul e liber să insulte cât poftește, dacă asta îi permite să-și descarce sufletul și să se simtă bine, bravo lui. Am din punctul acesta de vedere un caracter scârbos, refuzând să accept autoritatea doar pentru că cineva s-a cocoțat acolo sus, normele doar pentru că așa le-a scris vreun dobitoc, sau critica pentru că așa i se năzare câte unuia.

Același personaj mi-a mai spus odată să nu mă compromit cu nu știu ce poezie pentru că îmi ratez cariera literară. Cariera “ce”? “Li-te-ra-ră”. Nu glumea. Eu am râs. Lui Grămescu i-a plăcut poezia.

Nu aspir la carieră literară. Nu aspir la nicio carieră. Vreau să fiu fericit în micul meu context, în care mai și scriu din când în când, nu prea mult ca să nu plictisesc și cu cât mai multe idei interesante pentru voi – cred eu – ca să nu mă înjurați. Nu îmi reușește la perfecție, pentru că am câțiva care mă înjură și de-aș tace și n-aș scrie, dar știți cum e, așa e la români.

Nu aspir la carieră literară pentru că indiferent ce zic unii, autor ești de când comiți, chiar și câteva amărâte de linii de cod, pentru orice râșniță cablată. Scriitor ești doar când zice publicul. Nici una, nici cealaltă dintre calități – atribute, nu ți le acordă sau ți le ia un critic. Niciunul dintre critici. Doar marele critic, istoria.

Cuvinte mari, care mă întristează – istoria.

Așadar, celor doi-trei care au satisfacția să mă muște de fund, le urez: bon appetit. Din partea mea, sunt prea tăbăcit pentru dinții lor de gumă.

Celor care vor să scrie: scrieți!