Despre oportunitate şi oportunişti

Mă lăsaţi vă rog în pace cu Revoluţia, cu Banatu-i fruncea şi ce-a pornit la Timişoara atunci în 17 decembrie 1989. Dacă cineva nu şi-a dat seama până acum ce-a început acolo ca să se răspândească în toată ţara, e suficient să privească azi în jur, să evalueze cinstit şi să răspundă la întrebarea: trăiesc mai bine acum, studenţii de atunci?

Răspunsul este clar: trăiesc mai bine doar anumiţi “profesori” de atunci. Toţi afiliaţii fostului partid roşu sunt bine şi ajunşi. Studenţii? Vax. Revoluţia nu a fost pentru cei mulţi. A fost pentru cei puţini care au văzut oportun să folosească conceptul de revoluţie pentru reîmpărţirea puterii ce urma să fie abandonată de un dictator bătrân cu zilele numărate. Pe care l-au împuşcat ca să nu se afle cât de puţine zile mai avea.

Acesta este exemplul pe care-l folosesc pentru “culmea oportunismului”, acea mascaradă de care încă ne mai amintim unii din noi.

Mă tem că am început să divaghez. Cele mai mari dezamăgiri de la Timişoara îmi vin. Pe vremuri, îmi amintesc, oraşul era la fel de ferchezuit şi isteţ ca şi acum. Doar la faţadă. Cum dădeai colţul să ieşi din Piaţa Operei erai deja în altă lume. Prima întâlnire cu un Con la Timişoara, a însemnat şi prima pagubă. Cam aşa am fluierat când am revenit în camera de hotel să desfac bagajul şi am văzut gaura lăsată de şobolanii de pe Bega în bagajul meu de student. Incomparabil mai mare paguba decât cea cauzată de comportamentul nocturn al carcalacilor de la Bacău.

Celebră a fost atunci “competiţia” pentru locurile cele mai bune la improvizaţia de expoziţie grafică SF şi BD. Deşi era prevăzută în program, spaţiul şi mijloacele de expunere au fost lăsate în grija expozanţilor. Frumoase amintiri…

Salt peste decenii. Gaudeamus 2010 se sfârşea cu o chermeză veselă, la care toată lumea era mai mult sau mai puţin prietenă. O singură temă era mereu amânată şi prea puţin discutată: marea unire a cluburilor sub pulpana atoate-acoperitoare a lui *ecu. Prea-puţin încrezători în bunele intenţii ale maestrului pe care-l revedeam după ani şi veacuri, bucureştenii pedalau pe tema moderaţiei şi pe absenţa imperativelor unui astfel de demers. Adevărul este că şi acum, la aproape un an de la constituirea Arca SF, urmaşa proiectului de atunci, activitatea organizaţiei este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Deşi membrii săi sunt plini de dăruire şi bune intenţii.

Doi ani mai târziu, Gaudeamus 2012 s-a terminat cu o chermeză ceva mai reţinută, domolită de criză, dar şi de ani. Diferenţa de vreo două decenii dintre juniori şi seniori îşi spunea oarecum cuvântul. Eu, sincer vă spun, mă îmbătam – la figurat vorbind, cu apă rece. Aveam impresia că, abordând proiecte interesante cu maitre *ecu, vom avea numai de câştigat, cooptând în echipa de organizatori o persoană cu ceva experienţă. Şi asta trecând peste derapajele neliterare ale domniei sale. Pesemne distinsa personalitate a literaturii româneşti… Scuze, greşesc. Distinsa persoană a uitat şi aerul de Bucureşti şi discuţiile, trecute la categoria neserioase.

Obiceiurile unui vulpoi bătrân sunt imposibil de schimbat. E imposibil de catalogat duşmănia şi adversitatea cu care împroaşcă în ultimul material al d-sale, având ca pretext un material obişnuit, pentru cititorii obişnuiţi ai unei gazete relativ obişnuite, care nu-şi permite atacuri la persoană, nefiind în specificul respectivei gazete. Dar tabloidul de pe Bega nu e la prima comisiune, fiindu-i facilă reeditarea faptei.

E imposibil de catalogat pentru cei care nu-l cunosc pe dl *ecu. Pentru ceilalţi e ceva mai simplu. Ei se feresc să aducă atingere coroanei hegemonului sefist, căutând să nu tulbure cumva impresiile de atotputernicie şi de universală influenţă în sefeul românesc. Pentru că sefeul se conduce ca pe vremuri, cu favoruri, cu şoapte, cu insule de influenţă şi negocieri discrete. Printre astfel de manevre murdare valorile şi sensul creaţiei artistice se pierd. (Nu vă străduiţi să faceţi aluzie la valorile create de mine – n-am pretins că aş fi comis vreuna).

De fapt, este vizibil şi limbajul uşor dezarticulat pe care tribunul de pe Bega îl proferează în paginile unei reviste care gâfâie, aparent ajunsă la capăt de drum. Păcat de revistă, repet. Păcat de amintirile frumoase pe care acest promotor de flori de mucigai se străduie să le dea pe din dos, să le murdărească şi să le elimine din istorie. Din istoria sefeului de pe la noi, din care mă felicit că am lipsit vreme de vreo două decenii pline de persoana lui maitre.

Hai să ne trăieşti maitre şi uită-ne. Nu mai vrem să ne vorbeşti frumos când ne vedem la faţă doar ca să ne muşti mai tare când nu ne vedem. Ignoră-ne cu bună-ştiinţă, ca să ne bucurăm de viaţă, departe de sefeul matale, de care n-avem trebuinţă.  Nu avem ce face cu agitaţia continuă la care ne tot îndemni. Vrem să uităm de comunism şi de manifestările comunistoide care au început să răbufnească fetid peste tot cuprinsul ţării. Ne place să fim liberi, iar minciunile dumitale sfruntate nu ne mai ating. Ignoră-ne te rog. Eu îţi promit că te voi ignora, indiferent cine te crezi.