Alegerile de ieri au demonstrat eşecul românilor de a percepe viitorul. Avertismentele europene sau americane nu au folosit la nimic. Alegerile doar confirmă ceea ce ştiam de acasă. Paternalismul şi încăpăţânarea generaţiilor de seniori de a lăsa juniorii să-şi trăiască viaţa.
Tragedia este că între pensionari şi oameni activi e un hiatus. Nimeni nu mai vorbeşte cu părinţii despre opţiunea electorală. Paternalismul obişnuit în familiile pre ’90 continuă şi azi. Majoritatea progresistă şi liberală (noi şi voi) nu face nimic pentru schimbarea situaţiei de fapt. Ne plângem, dar nu mergem la vot. Ne plângem, dar lăsăm soarta noastră pe mâna părinţilor şi bunicilor. Ne plângem, dar îi lăsăm în continuare pe ei să decidă pentru noi. Unde este maturitatea în asta? Toate sondajele arată că majoritatea votanţilor au peste 50 de ani şi opţiunea lor este de stânga.
Iar pensionarii adoră comunismul, pentru că le asigură viaţa bună fără muncă. Nu-i aşa, au muncit destul? Unde sunt fabricile, uzinele, pământul pe care l-au muncit? Nu la noi, nici la ei. De aceea votează în continuare comunismul, în vreme ce noi suntem forţaţi sa plecăm din ţară. Proprii noştri părinţi ne dau afară din ţară, prin refuzul lor de a accepta o schimbare de generaţie. De ce nu vreţi să vedeţi adevărul?
Discursul politic se poartă pe stradă, la tribună, la TV şi acasă. În această toamnă el a fost cu desăvârşire absent din viaţa publică. Ceea ce înseamnă că a predominat celălalt aspect, cel privat. Discursul politic din familii. Cel care contează cu adevărat. Noi, convinşi de realitatea cinică, materială, a reducerii surselor de venit şi a puterii de cumpărare, împotriva poziţiei imposibil de schimbat a pensionarilor din familie. Şi pot să pariez că în mai toate familiile tendinţa a fost asemănătoare, cu excepţia celor în care acordul de stânga era preexistent. Adică părinţii şi-au convins copiii de multă vreme.
Nu e o chestie de care să ne supărăm. Conflictul acesta era prezent înainte de ’89, a fost accentuat în ’90 şi a persistat până acum. Mai departe, ne descurcăm fiecare cum poate. Prevăd o mare coadă la paşapoarte.
– …Un bilet pentru New York! Un bilet pentru New York! Un…
– Domnu’, e dus-întors?
– Nu servim proşti! Un bilet pentru New York!…
Dec 10 2012
Neam de neamul lui de vot…
Tragedia este că între pensionari şi oameni activi e un hiatus. Nimeni nu mai vorbeşte cu părinţii despre opţiunea electorală. Paternalismul obişnuit în familiile pre ’90 continuă şi azi. Majoritatea progresistă şi liberală (noi şi voi) nu face nimic pentru schimbarea situaţiei de fapt. Ne plângem, dar nu mergem la vot. Ne plângem, dar lăsăm soarta noastră pe mâna părinţilor şi bunicilor. Ne plângem, dar îi lăsăm în continuare pe ei să decidă pentru noi. Unde este maturitatea în asta? Toate sondajele arată că majoritatea votanţilor au peste 50 de ani şi opţiunea lor este de stânga.
Iar pensionarii adoră comunismul, pentru că le asigură viaţa bună fără muncă. Nu-i aşa, au muncit destul? Unde sunt fabricile, uzinele, pământul pe care l-au muncit? Nu la noi, nici la ei. De aceea votează în continuare comunismul, în vreme ce noi suntem forţaţi sa plecăm din ţară. Proprii noştri părinţi ne dau afară din ţară, prin refuzul lor de a accepta o schimbare de generaţie. De ce nu vreţi să vedeţi adevărul?
Discursul politic se poartă pe stradă, la tribună, la TV şi acasă. În această toamnă el a fost cu desăvârşire absent din viaţa publică. Ceea ce înseamnă că a predominat celălalt aspect, cel privat. Discursul politic din familii. Cel care contează cu adevărat. Noi, convinşi de realitatea cinică, materială, a reducerii surselor de venit şi a puterii de cumpărare, împotriva poziţiei imposibil de schimbat a pensionarilor din familie. Şi pot să pariez că în mai toate familiile tendinţa a fost asemănătoare, cu excepţia celor în care acordul de stânga era preexistent. Adică părinţii şi-au convins copiii de multă vreme.
Nu e o chestie de care să ne supărăm. Conflictul acesta era prezent înainte de ’89, a fost accentuat în ’90 şi a persistat până acum. Mai departe, ne descurcăm fiecare cum poate. Prevăd o mare coadă la paşapoarte.
– …Un bilet pentru New York! Un bilet pentru New York! Un…
– Domnu’, e dus-întors?
– Nu servim proşti! Un bilet pentru New York!…
By Eugen Lenghel • Reflectii 0