Pentru “sefiști”

Mă adresez sefiștilor, așa cum credeți voi că sunteți într-un fandom. Vă înșelați. Nu sunteți într-un fandom. În Anglia este fandom. În Suedia este fandom. În Finlanda. NU în România.

Aici, memoriile convențiilor comuniste s-au transformat în convenția de a susține prin reciprocitate opera celuilalt. Adică, îl bat pe umăr pe vecinul ca să mă bată el pe mine. Un fel de furatul căciulii cu mâna altuia. Exercițiul acesta e atât de înrădăcinat și răspândit încât majoritatea aparținătorilor de fenomen românesc sunt convinși că aceasta e o realitate justă, că sunt cei mai mari creatori în viață și mai mult, unii chiar agresează verbal și nu numai pe cei care îndrăznesc să ridice fusta miresei. Care nu mai e virgină de mult.

Nu mai e vorba de făcut bani. Afacerile pe seama sefeului s-au redus atât de mult încât e ridicol să vorbești despre ele. E vorba de pasiune, iar cei tineri înțeleg mult mai bine pasiunea. Ei chiar nu înțeleg de unde vine lupta continuă pe teritoriu și pe aplaudaci. Yes! E vorba de grupurile de admiratori captivi, care aplaudă fără motiv, așa cum aplaudau pe vremuri când vedeau moaca lui Ceaușescu. Îi observați la târguri aplaudând la fiecare pauză de respirație a vorbitorului, așa cum se închină când zice popa amin.

Inițial un grup semnificativ, între 50 și 80 de cenacluri la sfârșitul lui ’89, sefiștii s-au transformat treptat din fani în altceva. Mare parte din cei care au luat contact cu scrierile absolut de mântuială ale foștilor tovarăși s-au lăsat de drum și au ales altă cale. Alții au tot tras nădejde ca spânul de barbă, în revigorarea sefeului autohton.

Sefeul e mort. Mai dă uneori din picioare, necontrolat, atunci când cineva îl mai bagă în priză, după modelul lui Frankenstein. Deja se prefigurează alte curente literare, care descriu mai bine realitatea și posibilele evoluții ale umanității. Prin contributorii lui, sefeul românesc a devenit o colecție de paștișe și imitații, de idei preluate în clar, la nivel declarativ, și încercări de replică dată unor anglofoni demult trecuți în neființă. În pictură asta se cheamă în cel mai bun caz etapa de învățare. Ucenicii exersează pe modelul maestrului pentru a pricepe cum se pune tușa de penel, cum se construiește lumina sau cum se așterne umbra. Get real!

Treziți-vă! Chestii de genul acesta nu sunt gustate de cititori. Vă întrebați cum de ați rămas cincizeci? SImplu. Doar cincizeci din vechiul fandom tolerează minciuna și impostura. Doar cincizeci din toată țara sunt de acord să aplaude și să laude niște nerozii. Restul, sunt printre cititorii la care nu veți mai ajunge niciodată. Acesta e marele subiect asupra căruia tăceți și de asta sunt tiraje de print on demand – minuscule. Pentru că știți că nu mai ajungeți la cititori.

Vorbeam de Cărtărescu. A venit cineva să-l înlocuiască? NU. Pavel Coruț l-a întrecut. El scrie pulp. Un fel de sefe fantezist care a plăcut publicului. A scris de zece ori mai mult decât Cărtărescu, a făcut de zece ori mai mulți bani. El are public, a prins cititorii. Acolo ar trebui să vă stea ochii și eforturile, nu la Swift sau Livingstone, care totuși sunt printre modelele abordate onorabil.

Cititorii au plecat. Scriitorii aia puțini îi păcăliți cu tiraje de ascuns în debara. Și credeți că așa se face sefeul? Jena mă împiedică să spun tot ce-ar fi de zis. Intrigi, cumetrii, alianțe ascunse, contracte pentru ținut adevărul sub obroc. Asta se întâmplă în fandom. Pardon, nu în fandom, pentru ca nu mai există așa ceva în România. În grupul celor cincizeci sau mai puțini. Pentru ei este tirajul de cincizeci. Pentru că doar cincizeci se vând. Sau mai puțin. Fie-vă bine împreună.

P.S. Am văzut foarte clar ce înseamnă dispariția unui membru al fandomului, unul dintre cei vechi, care au făcut ceva pentru SF în România. A fost vreun “sefist” la înmormântarea maestrului Dan Ursuleanu? N-aud nimic. Bravos! Deci nimeni.