SF bucureştean de vacanţă

Mă cuprinde un sentiment uşor nostalgic privind la ce-a ajuns fosta revistă a Societăţii Române de SF şi F. Deşi în ultima perioadă nu mai dădeam atât de tare din mâini ca să aduc cititori noi – preocupat fiind de alte subiecte oferite de colegi şi prieteni, vizitatorii erau totuşi, în număr rezonabil.

Schimbarea subită a site-ului srsff.ro a surprins pe multă lume, inclusiv pe mine, mai ales c-a fost abordată într-o zi considerată fastă doar de chinezi. Ţinând seama de superstiţiile locului dar şi cele care se mai propagă în IT, dacă ziua de 13 pică marţi sau vineri te duci cât mai departe de calculator, ca să nu-l strici.

Nu numai că nu a fost respectată regula nescrisă cu marţi 13 (noiembrie 2012), dar lucrul a început cam pe la mijlocul zilei, la ora 13, cu o temă necustomizată, toată chirurgia estetică petrecându-se în următoarele două zile, în văzul lumii. Am avut ocazia să asist la reacţii din cele mai diverse de la maxima stupoare până la extreme linguşiri. E adevărat, unele reacţii nu a fost deloc delicate.

Nu o să inventariez schimbările, unele dintre ele dovedindu-se a fi bune, altele evident puteau lipsi. Pierderile de date ocazionate de preschimbare sunt doar o consecinţă a abordării amatoriceşti a micului proiect deşi programul de backup era la îndemână, furnizând un rezultat utilizabil în mai puţin de cinci minute. Mai importantă în viziunea colectivului de design a fost înfiinţarea paginii dedicate redacţiei, lucru care într-adevăr a lipsit până în acel moment, nefiind o urgenţă nici în continuare. Probabil acesta este elementul care marchează vizibil schimbările la faţă.

Ce a mai rămas de făcut? Probabil multe. Deocamdată sunt destul de evidente unele erori şi acestea merită a fi amintite. Prima şi cea mai mare, nu e prima dată când o amintesc, este legată de blocarea vizitelor prin proxy. Acest foarte temut proxy este folosit de majoritatea instituţiilor comerciale sau nu, ba chiar şi de anumite programe firewall, pentru a proteja traficul intern de atacurile exterioare. E adevărat, aceeaşi tehnică e folosită şi pentru anonimizarea traficului sau lansarea de atacuri. Probabil, noua conducere a site-ului nu doreşte ca cititorii să fie anonimi. Le comunic pe această cale că nu e singura metodă de anonimizare. Există furnizori de conexiuni VPN, prin care poţi simula trafic din orice “colţ” al lumii noastre rotunde. În definitiv, constatăm că filtrarea conexiunilor proxy elimină doar cititorii corporatişti, vinovaţi de a munci. Pentru că atacurile în lumea IT sunt declanşate de obicei de pe IP-uri vizibile dar false, abandonate la cel mult 24 de ore de la iniţierea atacului.

Altă hibă destul de vizibilă şi deranjantă este legată de diacritice, acestea fiind scrise cu alt font decât cel folosit în cadrul textului. Nu îmi dau seama precis despre ce e vorba, cauzele fiind multiple, dar un site orientat spre literatura română ar fi trebuit să nu afişeze această eroare. Care e prezentă pare-se şi în cazul Observatorului Cultural. Eroare de font, de style sheet sau code-page la programarea temei, sau chiar la crearea bazei de date, în cazul unei restaurări defectuoase. Indiferent care ar fi cauza, soluţia ar fi trebuit să fie implementată în cel mult aceeaşi zi, nefiind tehnologie aero-spaţială.

Editorialul, care apelează la buna credinţă a celor pricepuţi la web design, îi dezamăgeşte cumplit pe aceştia. Nu mai puţin dezamăgiţi sunt cititorii, care, după o lună noiembrie laxă în ce priveşte prozele, fiind serviţi cu o singură porţie din romanul lui Victor Martin, foarte nimerit intitulat “Lenea”, au intrat adânc în luna decembrie, cum s-ar zice, ţinând post negru înainte de Crăciun. Promisiunile frumos enumerate de noua redacţie seamănă mai curând cu ce ne-a oferit dottore în ultimul an: vorbe, fără fapte.

Au trecut cam 10 zile de la editorialul plin de promisiuni al SRSFF, timp în care nu s-au văzut nici articole, nici îmbunătăţiri pe site. Le urăm succes şi putere de muncă.

P.S. O anumită particularitate m-a împins să fac o analiză mai aprofundată asupra erorilor din paginile Observatorului. Şi am ajuns la o concluzie. Deşi războiul între virgulă şi sedilă în ce priveşte diacriticele trebuia să se fi încheiat cam de circa zece ani, el continuă să facă ravagii. Acolo unde observaţi alt corp de literă pentru ş sau ţ este vorba de fapt de echivalentul cu sedilă al variantei corecte – cea cu virgulă. Erorile de alegere a codului de ţară se percep sub forma pătrăţelelor. Mă gândeam că literaţii ar trebui să ştie mai bine. Mea culpa.