Criza îşi lasă amprenta prin mai toate domeniile din România. Este vizibilă o anumită scădere de nivel şi prin palida prezenţă publicistică asociată fandomului sefist. Pe lângă evidenta cronicizare a lipsei de materiale, criza îşi ia tainul şi din calitatea acestora.
Orice-ai face oricum ai drege trebuie luate în seamă noile condiţii. Nu spun care sunt soluţiile ca să nu-mi sară în cap câinii vigilenţi ai articolelor de fond sau de scandal. Dar, evident, putem să ne dăm cu părerea. Acum, despre:
HelionSF, ediţia de toamnă-iarnă
Am menţionat cuvântul platitudini legat de această revistă cu o istorie lungă, uneori întreruptă, al cărei lider tot mă ia la clonţ chiar dacă am persistat să-i acord respect. Până la un punct. Care va să zică ultimul număr, zis de decembrie, are un conţinut aparent stufos, concretizat între „Editorial” şi „Contrapunct” printr-o mulţime de rubrici, deseori reprezentate de articole unice.
Fără a enumera, o să punctez cele mai interesante aspecte. De pildă, rubrica cea mai bogată este cea de ştiri. Fiind o revistă cu apariţie lunară cel mult, ştirile se vor fi transformat în altceva până la apariţia următorului număr. Caracterul de noutate se va fi risipit de săptămâni. Ca să nu mai vorbim, de multe ori, printre numeroasele ştiri, care nu dau totuşi caracteristica revistei, se strecoară anunţuri. Sau semnale editoriale, care ar sta foarte bine la rubrica proprie, dacă ar fi tratate ca atare, adică ceva mai detaliat decât în două fraze – trei cuvinte.
Aşa se întâmplă cu articolul dedicat monografiei nou apărute, despre Sandu Florea. În cele 3-4 paragrafe spaţiate cât să pară 6 apare enunţul plat: „Sandu Florea este un personaj fascinant atât ca grafician, cât și ca povestitor.” Fără argumentaţie, fără referinţe, fără adevăratul respect bibliografic meritat de prolificul Sandu Florea, adevărat ambasador al României în BD-ul mondial. De o banalitate nemeritată, subliniată de faptul că autorul avea cunoştinţă de amploarea reală a evenimentului relatat, dar a preferat s-o ascundă publicului.
Am sărit peste „Editorial”, care ne propune doar o prezentare destul de seacă a Gaudeamus-ului de anul acesta, împănată cu câteva simţiri ale autorului, răsfirate prin tot pomelnicul de evenimente şi volume lansate. Nu comentez nici generalitatea, nici viziunea, nici faptul că ne spune sau nu ne spune ceva despre revistă. Gaudeamus nefiind un eveniment organizat de Helion, nici dedicat exclusiv sefeului.
Despre „Laborator SF” ce să spun? Ce ştiţi cu toţii. Că uneori are o proză pentru un număr dublu. Acum are două proze pentru un număr simplu. Mă voi abţine de la analiza textelor, poate şi pentru că de la Adrian Chifu am apreciat filmele. Abordarea abruptă şi aparenţa postmodernă a prozei sale o scot din arealul meu de interes.
Mircea Opriţă ne oferă totuşi un articol interesant, cu mult peste nivelul general al revistei, despre geneză şi ciclicitate în ceea ce priveşte pretextele sefe ale lucrărilor româneşti, alegând pentru exemplificare creaţii ale înaintaşilor Gheorge Săsărman şi Adrian Rogoz, în contrapondere cu contemporanul George Lazăr. Nu este vorba despre o reciclare voită, deşi maestrul are în atenţie şi acel gen de lucrări. Pericolul de banal este minimal şi pot recomanda această lectură, măcar pentru a observa în parte, mecanismele vizibile şi invizibile ale creaţiei literare.
No comment, despre „Fototecă”.
Ajung astfel la articolul care prin inutilitatea şi stilul caracteristic îşi reclamă apartenenţa la rubrica de scandal sefist „Carevasăzică”. Tratând într-un mod „pamfletist”, cu vădită intenţie revanşardă, editorialul meu de început la Gazetă, autorele se inflamează ca de obicei, încercând o vagă demonstraţie despre calităţile „de idei şi morale” ale textului în cauză.
Un text despre iluzii, luate mai mult sau mai puţin în serios, un text despre vise şi imaginaţie, despre proiecte de viitor care nu-l implică în nici-un fel pe „maitre” Secu, îl zgândări pe distinsul domn într-atât încât se văzu nevoit să pornească o analiză asupra textului înlocuind argumentele literare cu atacuri personale. Ce-a a avut cu articolul, mai treacă meargă. Înţelegem că un literat ar putea căuta defecte cu lupa, mai ales concurenţilor. Nu înţeleg de ce ar căuta defecte persoanelor, fiind de notorietate publică lipsa de pregătire medicală a dlui Secu. Nu voi căuta să suspectez experienţa de pacient a stimabilului, deşi face diverse enunţuri despre mai binele altora, ca şi cum ar cunoaşte ce-ul şi de ce-ul. Nu mă interesează, nu face obiectul articolului prezent şi mai mult, nu aş vrea să vă plictisesc cu platitudini şi enunţuri neverificate.
E totuşi binecunoscută apetenţa dlui Secu pentru răstălmăcirea vorbelor, scoaterea din context a afirmaţiilor, ignorarea caracterului fictiv al unor enunţuri sau a normalităţii altora.
Pesemne dl Secu apreciază securitatea căminului propriu şi se preface că nu înţelege lipsa mea de astâmpăr, comentând că „Lenghel nu-şi găseşte locul”. Încă nu sunt pensionar. Încă mă mai preocupă viitorul meu şi al celor dragi. Îi aduc pe această cale dlui Secu la cunoştinţă că nu e problema dânsului ce şi cum fac eu, ce caut şi ce găsesc. Dacă dânsul, fiind la vârsta retragerii, nu mai înţelege rostul căutărilor, îmi pare foarte rău, nu-l pot ajuta. Nu pot să-i reîmprospătez memoria, nefiind rudă cu dânsul şi nici dânsul rudă cu mine ca să-şi permită a face aprecieri personale în necunoştinţă de cauză. Despre prietenie pot doar înţelege că nu am fost vreodată pe lista sa. Nu am nicio problemă cu asta.
Mai probabil este că dl Secu nu are ce face, fiind senior în retragere şi foloseşte astfel de atacuri nedemne în speranţa – deşartă dealtfel, de a creşte cu orice preţ audienţa unei relicve a sefeului românesc. I-am admirat odată copilul de suflet. Toată lumea recunoaşte persistenţa acestei reviste în peisajul sefist. Dar până la urmă şi dinozaurii au dispărut, în lipsa adaptării. Dacă nu aveţi contribuţii originale e cazul să abandonaţi, dle Secu. Rubricile de scandal nu fac decât să crească dezamăgirea celor care vă mai urmăresc. Împănarea unui schelet de revistă cu platitudini, în speranţa că cei ce trec peste pagini rămân cu impresia că Helion este o revista viabilă, nu e o strategie de viitor. Aduce mai degrabă cu o comă prelungită. Cele câteva excepţii de calitate contrastează puternic cu restul, dând uneori senzaţia de fantastică nepotrivire, mai ales când articole de scandal şi critică îşi pun tunurile pe un individ, grup sau organizaţie, la comanda şefului.
Schimbarea de colorit, interzicerea comentariilor, schimbarea domeniului (pentru a pierde urma vechilor cititori?) nu au schimbat starea de fapt. Restrângerea numărului de colaboratori, susţinerea unui concurs în care amiciţii şi inamiciţii personale au influenţă vizibilă, în care primul premiu nu se acordă în mod constant, contrastând cu abundenţa de premii secundare, ridică tot atâtea semne de întrebare asupra strategiei de viitor a unei reviste care îşi propune a trata chiar viitorul şi imaginaţia.
Helion SF mai are doar două rubrici cu audienţa ceva mai ridicată. Cea a maestrului Opriţă şi a doua, care va să zică fiind chiar rubrica de scandal. Prima ne încântă. A două ne descântă. Deşi cred că am rămas singurul care o mai urmăreşte, fiind în mod constant în colimator. Sper să nu fie vorba de vreo obsesie asupra persoanei mele. Contrariul m-ar pune serios pe gânduri. (Deşi ar trebui să mă bucur de publicitatea gratuită).
Vorba domnului profesor Alexandru Mironov: „Am un sistem solid de protecție împotriva prostiei și a răutății”. Ne dorim şi noi acest lucru. Luăm aminte şi progresăm, câtă vreme nu ne-au obosit sinapsele.
Dec 23 2012
SF Apocalipse Now
Zilele trecute m-am apucat să ridic pe net Gazeta SF. Cu ajutorul lui George bineînțeles. Era în ziua dinaintea “apocalipsei”. Fiind o perioadă deosebit de festivă nu mi-am făcut griji, mai ales că materialele fuseseră în general pregătite cu mai multe zile înainte. Până și fergoCrăciunul de la Viorel începuse să facă pe beculețul colorat si să bântuie visele cititorilor ocazionali.
E clar acum pentru mine dar și pentru mulți alții, că sefeul românesc este departe de a fi extras din cotidian și, așa cum am afirmat în editorial, urmează o foarte clară paralelă cu viața economică și socială a țării. Criza își pune pecetea peste tot locul, iar distanțările între persoanele implicate în sefe au efecte chiar mai mari decât distanțările între partide.
Prieteniile mele cu bucureșteni, clujeni sau suceveni, mai recente sau de lungă durată, se bazează pe afinități culturale cu rădăcini solide, pe bun simț și de ce nu, pe obiceiuri comune, pe modalități similare de a gândi. Deși suspiciunea mea față de necunoscuți și reticența de a socializa mă împiedică să-mi lărgesc exploziv cercul de prieteni, nu înseamnă că aceștia lipsesc.
Chiar dacă sper mereu că nu dezamăgesc, se poate întâmpla ca unul sau altul din prieteni să aibă ceva de reproșat. Dar nu am auzit prea des astfel de critici. Nu de la prieteni.
De ce ajung aici? Pentru că un anumit ursuleț e convins că am obligații față de el. L-am respectat și l-am lăsat în pace, deși și-a călcat cuvântul dat mie, întărit cu strângere de mână. De aceea atacul venit zilele trecute a căzut ca o apocalipsă peste mine, luându-mă prin surprindere, motivul real fiind prietenia și apropierea mea față de una sau mai multe persoane cu care ar avea el unele diferențe. Editura Tracus Arte îi pute ursulețului mesianic, el arogându-și dreptul de a fi unicul promotor istoric al sefeului românesc. Mai cunoaștem un astfel de promotor care activează nu de șapte ani ci de n ori șapte ani.
Într-atât, încât textului meu destul de cuminte îi propune o cheie de descifrare, provenită nu de la mine, ci găsită în bungetul pădurilor din creierul munților, la spiridușii lacului sau la zâna minelor. Nu știu care e varianta cea mai bună, cert este că nu există acea cheie de descifrare, fiind vorba de un articol scris în purul spirit al Crăciunului, vorbind de planuri de viitor, de cadouri, de tineri și de unele lucruri care ar trebui promovate, printre altele valoarea și respectul. Ce e rău în asta?
E rău, pentru că promovează valoarea și respectul, exact acele calități pe care ursulețul se pare că le detestă, dovadă fiind puzderia de asalturi scatologice pe care le-a făcut, primind apoi răspunsuri pe măsură, de la diverși nemulțumiți. Habar nu aveam că a nemulțumit pe atât de multă lume.
Am primit totuși și dovezi că sunt persoane printre noi cu care se poate dialoga, deși la început eu nu am fost în stare, din motive obiective. Maicul sper că m-a înțeles, iar Tănțica mi-a luat chiar apărarea cu o anumită ocazie – pe bună dreptate – fiind singura care a văzut dincolo de realitatea imperfectă a unei pagini de blog. Le mulțumesc amândoura pentru bunăvoință.
Lor și tuturor prietenilor mei și cunoscuților, și cititorilor ocazionali sau nu, le mulțumesc pentru răbdarea de care au dat dovadă. Și vă urez tuturor Crăciun Fericit! pace și liniște între cei dragi!
P.S. Comentariile la articolul pomenit, nefiind decât în prea mică măsură relevante și la obiect, și-au găsit binemeritata evacuare spre slash-null.
By Eugen Lenghel • Reflectii 0