Reflectii

Zilele trecute m-am apucat să ridic pe net Gazeta SF. Cu ajutorul lui George bineînțeles. Era în ziua dinaintea “apocalipsei”. Fiind o perioadă deosebit de festivă nu mi-am făcut griji, mai ales că materialele fuseseră în general pregătite cu mai multe zile înainte. Până și fergoCrăciunul de la Viorel începuse să facă pe beculețul colorat si să bântuie visele cititorilor ocazionali.

E clar acum pentru mine dar și pentru mulți alții, că sefeul românesc este departe de a fi extras din cotidian și, așa cum am afirmat în editorial, urmează o foarte clară paralelă cu viața economică și socială a țării. Criza își pune pecetea peste tot locul, iar distanțările între persoanele implicate în sefe au efecte chiar mai mari decât distanțările între partide.

Prieteniile mele cu bucureșteni, clujeni sau suceveni, mai recente sau de lungă durată, se bazează pe afinități culturale cu rădăcini solide, pe bun simț și de ce nu, pe obiceiuri comune, pe modalități similare de a gândi. Deși suspiciunea mea față de necunoscuți și reticența de a socializa mă împiedică să-mi lărgesc exploziv cercul de prieteni, nu înseamnă că aceștia lipsesc.

Chiar dacă sper mereu că nu dezamăgesc, se poate întâmpla ca unul sau altul din prieteni să aibă ceva de reproșat. Dar nu am auzit prea des astfel de critici. Nu de la prieteni.

De ce ajung aici? Pentru că un anumit ursuleț e convins că am obligații față de el. L-am respectat și l-am lăsat în pace, deși și-a călcat cuvântul dat mie, întărit cu strângere de mână. De aceea atacul venit zilele trecute a căzut ca o apocalipsă peste mine, luându-mă prin surprindere, motivul real fiind prietenia și apropierea mea față de una sau mai multe persoane cu care ar avea el unele diferențe. Editura Tracus Arte îi pute ursulețului mesianic, el arogându-și dreptul de a fi unicul promotor istoric  al sefeului românesc. Mai cunoaștem un astfel de promotor care activează nu de șapte ani ci de n ori șapte ani.

Într-atât, încât textului meu destul de cuminte îi propune o cheie de descifrare, provenită nu de la mine, ci găsită în bungetul pădurilor din creierul munților, la spiridușii lacului sau la zâna minelor. Nu știu care e varianta cea mai bună, cert este că nu există acea cheie de descifrare, fiind vorba de un articol scris în purul spirit al Crăciunului, vorbind de planuri de viitor, de cadouri, de tineri și de unele lucruri care ar trebui promovate, printre altele valoarea și respectul. Ce e rău în asta?

E rău, pentru că promovează valoarea și respectul, exact acele calități pe care ursulețul se pare că le detestă, dovadă fiind puzderia de asalturi scatologice pe care le-a făcut, primind apoi răspunsuri pe măsură, de la diverși nemulțumiți. Habar nu aveam că a nemulțumit pe atât de multă lume.

Am primit totuși și dovezi că sunt persoane printre noi cu care se poate dialoga, deși la început eu nu am fost în stare, din motive obiective. Maicul sper că m-a înțeles, iar Tănțica mi-a luat chiar apărarea cu o anumită ocazie – pe bună dreptate – fiind singura care a văzut dincolo de realitatea imperfectă a unei pagini de blog. Le mulțumesc amândoura pentru bunăvoință.

Lor și tuturor prietenilor mei și cunoscuților, și cititorilor ocazionali sau nu, le mulțumesc pentru răbdarea de care au dat dovadă. Și vă urez tuturor Crăciun Fericit! pace și liniște între cei dragi!

P.S. Comentariile la articolul pomenit, nefiind decât în prea mică măsură relevante și la obiect, și-au găsit binemeritata evacuare spre slash-null.

Societatea românească suferă. Iar sefeul nu constituie o excepţie, repetând la scară ce se întâmpla la nivel macro.

De ce suferă? Din cauză că poziţiile esenţiale de conducere sunt moştenite. Sub aparenţa unei aşa zise democraţii/ revoluţii / relansări se dovedeşte că tot cei propuşi iniţial de CC al XXX revin sau se păstrează la conducere. În rare cazuri, datorită vârstei înaintate sau decesului, vine din urmă numărul doi, sau numărul trei. Iliescu ar fi urmat lui Ceauşescu indiferent ce s-ar fi întâmplat acum 23 de ani, în decembrie.

Mai suferă şi pentru că, deşi partidul este esenţialmente unic, diferenţele ideologice între grupări fiind nesemnificative, partizanatul este totalmente agresiv. Copilăreşte, taberele se agresează cu atitudini demne de vârsta grădiniţei: nu mă joc cu cutare; nu-mi place de el. Naţia românească dovedeşte o capacitate dezbinatorie cel puţin la fel de puternică şi hotărâtoare precum solidaritatea poporului evreu sau frăţeasca recunoaştere a rromilor. Românul, în loc să stea să cugete şi să ia aminte, aşteaptă să-i dea Cel de Sus mintea cea de pe urmă. Frământat de lupte fratricide (de unde „fratre, fratre!”), românul uită să mai fie vesel, să-şi vadă de casă şi masă şi de-un vin bun cu prietenii.

Iar în fine, când ar trebui să fie vesel şi să-şi dovedească bucuria ocazionată de succesul echipei de suflet, devine suporter înfocat, fanatic şi odată se suceşte răcnind galeriei adverse: „nah, v-am făcut-o!. Nu mai pupaţi voi campionat!” şi alte asemenea. Românul e suporter din convingere, cu religiozitate şi nu pentru că ar fi plătit de echipă sau de club, ci doar aşa, pentru că are energie nemăsurată şi ar vrea să şi-o măsoare cu un adversar. Suporterul român e un gladiator „sin gladius” şi fără arenă, dar căutând mereu din ochi un spectator suficient de năuc să-l admire.

De ce spuneam că sefeul românesc repetă întocmai greşelile naţionale? Pentru că esenţialmente e populat de români, pentru că cei vechi sunt în continuare cei mai vocali şi păstrători ai adevărului şi moştenirii străvechi, pentru că partizanatul feroce a împărţit harta în regiuni de influenţă şi pentru că se găsesc suporteri care depăşind limitele bunului simţ fac galerie unuia sau altuia.

Vorba ‘ceea, măcar ei să ştie pentru ce se agită atât de tare, pentru că eu nu-i înţeleg.

Mă cuprinde un sentiment uşor nostalgic privind la ce-a ajuns fosta revistă a Societăţii Române de SF şi F. Deşi în ultima perioadă nu mai dădeam atât de tare din mâini ca să aduc cititori noi – preocupat fiind de alte subiecte oferite de colegi şi prieteni, vizitatorii erau totuşi, în număr rezonabil.

Schimbarea subită a site-ului srsff.ro a surprins pe multă lume, inclusiv pe mine, mai ales c-a fost abordată într-o zi considerată fastă doar de chinezi. Ţinând seama de superstiţiile locului dar şi cele care se mai propagă în IT, dacă ziua de 13 pică marţi sau vineri te duci cât mai departe de calculator, ca să nu-l strici.

Nu numai că nu a fost respectată regula nescrisă cu marţi 13 (noiembrie 2012), dar lucrul a început cam pe la mijlocul zilei, la ora 13, cu o temă necustomizată, toată chirurgia estetică petrecându-se în următoarele două zile, în văzul lumii. Am avut ocazia să asist la reacţii din cele mai diverse de la maxima stupoare până la extreme linguşiri. E adevărat, unele reacţii nu a fost deloc delicate.

Nu o să inventariez schimbările, unele dintre ele dovedindu-se a fi bune, altele evident puteau lipsi. Pierderile de date ocazionate de preschimbare sunt doar o consecinţă a abordării amatoriceşti a micului proiect deşi programul de backup era la îndemână, furnizând un rezultat utilizabil în mai puţin de cinci minute. Mai importantă în viziunea colectivului de design a fost înfiinţarea paginii dedicate redacţiei, lucru care într-adevăr a lipsit până în acel moment, nefiind o urgenţă nici în continuare. Probabil acesta este elementul care marchează vizibil schimbările la faţă.

Ce a mai rămas de făcut? Probabil multe. Deocamdată sunt destul de evidente unele erori şi acestea merită a fi amintite. Prima şi cea mai mare, nu e prima dată când o amintesc, este legată de blocarea vizitelor prin proxy. Acest foarte temut proxy este folosit de majoritatea instituţiilor comerciale sau nu, ba chiar şi de anumite programe firewall, pentru a proteja traficul intern de atacurile exterioare. E adevărat, aceeaşi tehnică e folosită şi pentru anonimizarea traficului sau lansarea de atacuri. Probabil, noua conducere a site-ului nu doreşte ca cititorii să fie anonimi. Le comunic pe această cale că nu e singura metodă de anonimizare. Există furnizori de conexiuni VPN, prin care poţi simula trafic din orice “colţ” al lumii noastre rotunde. În definitiv, constatăm că filtrarea conexiunilor proxy elimină doar cititorii corporatişti, vinovaţi de a munci. Pentru că atacurile în lumea IT sunt declanşate de obicei de pe IP-uri vizibile dar false, abandonate la cel mult 24 de ore de la iniţierea atacului.

Altă hibă destul de vizibilă şi deranjantă este legată de diacritice, acestea fiind scrise cu alt font decât cel folosit în cadrul textului. Nu îmi dau seama precis despre ce e vorba, cauzele fiind multiple, dar un site orientat spre literatura română ar fi trebuit să nu afişeze această eroare. Care e prezentă pare-se şi în cazul Observatorului Cultural. Eroare de font, de style sheet sau code-page la programarea temei, sau chiar la crearea bazei de date, în cazul unei restaurări defectuoase. Indiferent care ar fi cauza, soluţia ar fi trebuit să fie implementată în cel mult aceeaşi zi, nefiind tehnologie aero-spaţială.

Editorialul, care apelează la buna credinţă a celor pricepuţi la web design, îi dezamăgeşte cumplit pe aceştia. Nu mai puţin dezamăgiţi sunt cititorii, care, după o lună noiembrie laxă în ce priveşte prozele, fiind serviţi cu o singură porţie din romanul lui Victor Martin, foarte nimerit intitulat “Lenea”, au intrat adânc în luna decembrie, cum s-ar zice, ţinând post negru înainte de Crăciun. Promisiunile frumos enumerate de noua redacţie seamănă mai curând cu ce ne-a oferit dottore în ultimul an: vorbe, fără fapte.

Au trecut cam 10 zile de la editorialul plin de promisiuni al SRSFF, timp în care nu s-au văzut nici articole, nici îmbunătăţiri pe site. Le urăm succes şi putere de muncă.

P.S. O anumită particularitate m-a împins să fac o analiză mai aprofundată asupra erorilor din paginile Observatorului. Şi am ajuns la o concluzie. Deşi războiul între virgulă şi sedilă în ce priveşte diacriticele trebuia să se fi încheiat cam de circa zece ani, el continuă să facă ravagii. Acolo unde observaţi alt corp de literă pentru ş sau ţ este vorba de fapt de echivalentul cu sedilă al variantei corecte – cea cu virgulă. Erorile de alegere a codului de ţară se percep sub forma pătrăţelelor. Mă gândeam că literaţii ar trebui să ştie mai bine. Mea culpa.

Mă lăsaţi vă rog în pace cu Revoluţia, cu Banatu-i fruncea şi ce-a pornit la Timişoara atunci în 17 decembrie 1989. Dacă cineva nu şi-a dat seama până acum ce-a început acolo ca să se răspândească în toată ţara, e suficient să privească azi în jur, să evalueze cinstit şi să răspundă la întrebarea: trăiesc mai bine acum, studenţii de atunci?

Răspunsul este clar: trăiesc mai bine doar anumiţi “profesori” de atunci. Toţi afiliaţii fostului partid roşu sunt bine şi ajunşi. Studenţii? Vax. Revoluţia nu a fost pentru cei mulţi. A fost pentru cei puţini care au văzut oportun să folosească conceptul de revoluţie pentru reîmpărţirea puterii ce urma să fie abandonată de un dictator bătrân cu zilele numărate. Pe care l-au împuşcat ca să nu se afle cât de puţine zile mai avea.

Acesta este exemplul pe care-l folosesc pentru “culmea oportunismului”, acea mascaradă de care încă ne mai amintim unii din noi.

Mă tem că am început să divaghez. Cele mai mari dezamăgiri de la Timişoara îmi vin. Pe vremuri, îmi amintesc, oraşul era la fel de ferchezuit şi isteţ ca şi acum. Doar la faţadă. Cum dădeai colţul să ieşi din Piaţa Operei erai deja în altă lume. Prima întâlnire cu un Con la Timişoara, a însemnat şi prima pagubă. Cam aşa am fluierat când am revenit în camera de hotel să desfac bagajul şi am văzut gaura lăsată de şobolanii de pe Bega în bagajul meu de student. Incomparabil mai mare paguba decât cea cauzată de comportamentul nocturn al carcalacilor de la Bacău.

Celebră a fost atunci “competiţia” pentru locurile cele mai bune la improvizaţia de expoziţie grafică SF şi BD. Deşi era prevăzută în program, spaţiul şi mijloacele de expunere au fost lăsate în grija expozanţilor. Frumoase amintiri…

Salt peste decenii. Gaudeamus 2010 se sfârşea cu o chermeză veselă, la care toată lumea era mai mult sau mai puţin prietenă. O singură temă era mereu amânată şi prea puţin discutată: marea unire a cluburilor sub pulpana atoate-acoperitoare a lui *ecu. Prea-puţin încrezători în bunele intenţii ale maestrului pe care-l revedeam după ani şi veacuri, bucureştenii pedalau pe tema moderaţiei şi pe absenţa imperativelor unui astfel de demers. Adevărul este că şi acum, la aproape un an de la constituirea Arca SF, urmaşa proiectului de atunci, activitatea organizaţiei este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Deşi membrii săi sunt plini de dăruire şi bune intenţii.

Doi ani mai târziu, Gaudeamus 2012 s-a terminat cu o chermeză ceva mai reţinută, domolită de criză, dar şi de ani. Diferenţa de vreo două decenii dintre juniori şi seniori îşi spunea oarecum cuvântul. Eu, sincer vă spun, mă îmbătam – la figurat vorbind, cu apă rece. Aveam impresia că, abordând proiecte interesante cu maitre *ecu, vom avea numai de câştigat, cooptând în echipa de organizatori o persoană cu ceva experienţă. Şi asta trecând peste derapajele neliterare ale domniei sale. Pesemne distinsa personalitate a literaturii româneşti… Scuze, greşesc. Distinsa persoană a uitat şi aerul de Bucureşti şi discuţiile, trecute la categoria neserioase.

Obiceiurile unui vulpoi bătrân sunt imposibil de schimbat. E imposibil de catalogat duşmănia şi adversitatea cu care împroaşcă în ultimul material al d-sale, având ca pretext un material obişnuit, pentru cititorii obişnuiţi ai unei gazete relativ obişnuite, care nu-şi permite atacuri la persoană, nefiind în specificul respectivei gazete. Dar tabloidul de pe Bega nu e la prima comisiune, fiindu-i facilă reeditarea faptei.

E imposibil de catalogat pentru cei care nu-l cunosc pe dl *ecu. Pentru ceilalţi e ceva mai simplu. Ei se feresc să aducă atingere coroanei hegemonului sefist, căutând să nu tulbure cumva impresiile de atotputernicie şi de universală influenţă în sefeul românesc. Pentru că sefeul se conduce ca pe vremuri, cu favoruri, cu şoapte, cu insule de influenţă şi negocieri discrete. Printre astfel de manevre murdare valorile şi sensul creaţiei artistice se pierd. (Nu vă străduiţi să faceţi aluzie la valorile create de mine – n-am pretins că aş fi comis vreuna).

De fapt, este vizibil şi limbajul uşor dezarticulat pe care tribunul de pe Bega îl proferează în paginile unei reviste care gâfâie, aparent ajunsă la capăt de drum. Păcat de revistă, repet. Păcat de amintirile frumoase pe care acest promotor de flori de mucigai se străduie să le dea pe din dos, să le murdărească şi să le elimine din istorie. Din istoria sefeului de pe la noi, din care mă felicit că am lipsit vreme de vreo două decenii pline de persoana lui maitre.

Hai să ne trăieşti maitre şi uită-ne. Nu mai vrem să ne vorbeşti frumos când ne vedem la faţă doar ca să ne muşti mai tare când nu ne vedem. Ignoră-ne cu bună-ştiinţă, ca să ne bucurăm de viaţă, departe de sefeul matale, de care n-avem trebuinţă.  Nu avem ce face cu agitaţia continuă la care ne tot îndemni. Vrem să uităm de comunism şi de manifestările comunistoide care au început să răbufnească fetid peste tot cuprinsul ţării. Ne place să fim liberi, iar minciunile dumitale sfruntate nu ne mai ating. Ignoră-ne te rog. Eu îţi promit că te voi ignora, indiferent cine te crezi.