Eugen Lenghel

Criza îşi lasă amprenta prin mai toate domeniile din România. Este vizibilă o anumită scădere de nivel şi prin palida prezenţă publicistică asociată fandomului sefist. Pe lângă evidenta cronicizare a lipsei de materiale, criza îşi ia tainul şi din calitatea acestora.

Orice-ai face oricum ai drege trebuie luate în seamă noile condiţii. Nu spun care sunt soluţiile ca să nu-mi sară în cap câinii vigilenţi ai articolelor de fond sau de scandal. Dar, evident, putem să ne dăm cu părerea. Acum, despre:

HelionSF, ediţia de toamnă-iarnă

Am menţionat cuvântul platitudini legat de această revistă cu o istorie lungă, uneori întreruptă, al cărei lider tot mă ia la clonţ chiar dacă am persistat să-i acord respect. Până la un punct. Care va să zică ultimul număr, zis de decembrie, are un conţinut aparent stufos, concretizat între „Editorial” şi „Contrapunct” printr-o mulţime de rubrici, deseori reprezentate de articole unice.

Fără a enumera, o să punctez cele mai interesante aspecte. De pildă, rubrica cea mai bogată este cea de ştiri. Fiind o revistă cu apariţie lunară cel mult, ştirile se vor fi transformat în altceva până la apariţia următorului număr. Caracterul de noutate se va fi risipit de săptămâni. Ca să nu mai vorbim, de multe ori, printre numeroasele ştiri, care nu dau totuşi caracteristica revistei, se strecoară anunţuri. Sau semnale editoriale, care ar sta foarte bine la rubrica proprie, dacă ar fi tratate ca atare, adică ceva mai detaliat decât în două fraze – trei cuvinte.

Aşa se întâmplă cu articolul dedicat monografiei nou apărute, despre Sandu Florea. În cele 3-4 paragrafe spaţiate cât să pară 6 apare enunţul plat: „Sandu Florea este un personaj fascinant atât ca grafician, cât și ca povestitor.” Fără argumentaţie, fără referinţe, fără adevăratul respect bibliografic meritat de prolificul Sandu Florea, adevărat ambasador al României în BD-ul mondial. De o banalitate nemeritată, subliniată de faptul că autorul avea cunoştinţă de amploarea reală a evenimentului relatat, dar a preferat s-o ascundă publicului.

Am sărit peste „Editorial”, care ne propune doar o prezentare destul de seacă a Gaudeamus-ului de anul acesta, împănată cu câteva simţiri ale autorului, răsfirate prin tot pomelnicul de evenimente şi volume lansate. Nu comentez nici generalitatea, nici viziunea, nici faptul că ne spune sau nu ne spune ceva despre revistă. Gaudeamus nefiind un eveniment organizat de Helion, nici dedicat exclusiv sefeului.

Despre „Laborator SF” ce să spun? Ce ştiţi cu toţii. Că uneori are o proză pentru un număr dublu. Acum are două proze pentru un număr simplu. Mă voi abţine de la analiza textelor, poate şi pentru că de la Adrian Chifu am apreciat filmele. Abordarea abruptă şi aparenţa postmodernă a prozei sale o scot din arealul meu de interes.

Mircea Opriţă ne oferă totuşi un articol interesant, cu mult peste nivelul general al revistei, despre geneză şi ciclicitate în ceea ce priveşte pretextele sefe ale lucrărilor româneşti, alegând pentru exemplificare creaţii ale înaintaşilor Gheorge Săsărman şi Adrian Rogoz, în contrapondere cu contemporanul George Lazăr. Nu este  vorba despre o reciclare voită, deşi maestrul are în atenţie şi acel gen de lucrări. Pericolul de banal este minimal şi pot recomanda această lectură, măcar pentru a observa în parte, mecanismele vizibile şi invizibile ale creaţiei literare.

No comment, despre „Fototecă”.

Ajung astfel la articolul care prin inutilitatea şi stilul caracteristic îşi reclamă apartenenţa la rubrica de scandal sefist „Carevasăzică”. Tratând într-un mod „pamfletist”, cu vădită intenţie revanşardă, editorialul meu de început la Gazetă, autorele se inflamează ca de obicei, încercând o vagă demonstraţie despre calităţile „de idei şi morale” ale textului în cauză.

Un text despre iluzii, luate mai mult sau mai puţin în serios, un text despre vise şi imaginaţie, despre proiecte de viitor care nu-l implică în nici-un fel pe „maitre” Secu, îl zgândări pe distinsul domn într-atât încât se văzu nevoit să pornească o analiză asupra textului înlocuind argumentele literare cu atacuri personale. Ce-a a avut cu articolul, mai treacă meargă. Înţelegem că un literat ar putea căuta defecte cu lupa, mai ales concurenţilor. Nu înţeleg de ce ar căuta defecte persoanelor, fiind de notorietate publică lipsa de pregătire medicală a dlui Secu. Nu voi căuta să suspectez experienţa de pacient a stimabilului, deşi face diverse enunţuri despre mai binele altora, ca şi cum ar cunoaşte ce-ul şi de ce-ul. Nu mă interesează, nu face obiectul articolului prezent şi mai mult, nu aş vrea să vă plictisesc cu platitudini şi enunţuri neverificate.

E totuşi binecunoscută apetenţa dlui Secu pentru răstălmăcirea vorbelor, scoaterea din context a afirmaţiilor, ignorarea caracterului fictiv al unor enunţuri sau a normalităţii altora.

Pesemne dl Secu apreciază securitatea căminului propriu şi se preface că nu înţelege lipsa mea de astâmpăr, comentând că „Lenghel nu-şi găseşte locul”. Încă nu sunt pensionar. Încă mă mai preocupă viitorul meu şi al celor dragi. Îi aduc pe această cale dlui Secu la cunoştinţă că nu e problema dânsului ce şi cum fac eu, ce caut şi ce găsesc. Dacă dânsul, fiind la vârsta retragerii, nu mai înţelege rostul căutărilor, îmi pare foarte rău, nu-l pot ajuta. Nu pot să-i reîmprospătez memoria, nefiind rudă cu dânsul şi nici dânsul rudă cu mine ca să-şi permită a face aprecieri personale în necunoştinţă de cauză. Despre prietenie pot doar înţelege că nu am fost vreodată pe lista sa. Nu am nicio problemă cu asta.

Mai probabil este că dl Secu nu are ce face, fiind senior în retragere şi foloseşte astfel de atacuri nedemne în speranţa – deşartă dealtfel, de a creşte cu orice preţ audienţa unei relicve a sefeului românesc. I-am admirat odată copilul de suflet. Toată lumea recunoaşte persistenţa acestei reviste în peisajul sefist. Dar până la urmă şi dinozaurii au dispărut, în lipsa adaptării. Dacă nu aveţi contribuţii originale e cazul să abandonaţi, dle Secu. Rubricile de scandal nu fac decât să crească dezamăgirea celor care vă mai urmăresc. Împănarea unui schelet de revistă cu platitudini, în speranţa că cei ce trec peste pagini rămân cu impresia că Helion este o revista viabilă, nu e o strategie de viitor. Aduce mai degrabă cu o comă prelungită. Cele câteva excepţii de calitate contrastează puternic cu restul, dând uneori senzaţia de fantastică nepotrivire, mai ales când articole de scandal şi critică îşi pun tunurile pe un individ, grup sau organizaţie, la comanda şefului.

Schimbarea de colorit, interzicerea comentariilor, schimbarea domeniului (pentru a pierde urma vechilor cititori?) nu au schimbat starea de fapt. Restrângerea numărului de colaboratori, susţinerea unui concurs în care amiciţii şi inamiciţii personale au influenţă vizibilă, în care primul premiu nu se acordă în mod constant, contrastând cu abundenţa de premii secundare, ridică tot atâtea semne de întrebare asupra strategiei de viitor a unei reviste care îşi propune a trata chiar viitorul şi imaginaţia.

Helion SF mai are doar două rubrici cu audienţa ceva mai ridicată. Cea a maestrului Opriţă şi a doua, care va să zică fiind chiar rubrica de scandal. Prima ne încântă. A două ne descântă. Deşi cred că am rămas singurul care o mai urmăreşte, fiind în mod constant în colimator. Sper să nu fie vorba de vreo obsesie asupra persoanei mele. Contrariul m-ar pune serios pe gânduri. (Deşi ar trebui să mă bucur de publicitatea gratuită).

Vorba domnului profesor Alexandru Mironov: „Am un sistem solid de protecție împotriva prostiei și a răutății”. Ne dorim şi noi acest lucru. Luăm aminte şi progresăm, câtă vreme nu ne-au obosit sinapsele.

Recunosc, am întârziat cu impresiile mele despre această ediţie a târgului de carte, parţial pentru că sunt conştient că nu opinia mea o aşteptaţi, dar mai ales pentru că aseară eram prea rupt de picioare ca să mai scriu ceva.

Experienţa de anul acesta a început joi, când spaţiul expoziţional era mult prea gol. Absenţa vizitatorilor în timpul săptămânii a fost neobişnuită, dar caracteristică acestui an de declin economic. Două trei cărţi le-am remarcat: „Marylin Monroe pe o curbă închisă” a lui Dănuţ Ungureanu, pe care am luat-o imediat pentru o recenzie (mulţumim Bogdan Hrib), Asimov cu „O piatră pe cer” în elegantul imprint „Paladin” al Grupului Art şi ceva ce nu este carte deşi are volum : „Almanahul Anticipaţia 2013” al Editurii Nemira. Mai ales Almanahul are o prezentare grafică deosebită, toate filele realizate în policromie, plin de poze şi text. Recunosc, vederea mea e suficient de slabă ca să nu-mi mai permită accesul la casetele de note auxiliare nici cu ochelari. Sper ca ediţia viitoare să fie mai blândă cu generaţiile aflate la a doua – a treia tinereţe.

Vineri, am avut de combătut împreună cu maestrul Pîrligras, ajutaţi de maestrul Ungureanu, regrupând parte din mişcare la standul Editurii Cartea Românească, unde maestrul Bogdan Hrib şi-a lansat cu mare succes, asistat de Al. Ştefănescu şi Michael Haulică, volumul „Ultima Fotografie”. Orele au înaintat destul de repede astfel că, după o scurtă trecere pe la standul Millenium, ne-am întâlnit cu maitre Cornel Secu şi Cristian M. Teodorescu.

Sâmbăta a fost ziua cea mai plină de public şi evenimente. Lansarea cărţii lui Dănuţ Ungureanu, la Editura Tritonic a fost dincolo de succesul aşteptat, fiind prezenţi Cristian Tudor Popescu, Alexandru Mironov şi Mircea Opriţă. CT Popescu a zăbovit surprinzător de mult asupra lecturii unui fragment din povestirea principală a volumului „Marylin Monroe pe o curbă închisă” şi asupra discursului ulterior, dând dovadă de o deosebită apreciere pentru autor. Alexandru Mironov şi apoi Mircea Opriţă au fost invitaţi sa ia cuvântul, confirmând cele exprimate de CT Popescu.

Tot la editura Tritonic, în acelaşi context SF a fost relansat volumul „Razzar” al fraţilor Pecican. Lansarea a fost oarecum în umbra celei oferite lui Dănuţ Ungureanu, autor recunoscut pentru calitatea scrierilor sale.

Au urmat lansările de la Millennium, antologia Moshului SF bucurându-se de un real succes, alături de volumul lui Michael Haulică şi Revista Galileo nr. 5. Mai puţin decisă a fost mulţimea adunata la lansarea colecţiei „Paladin”, adunată în jurul primului volum, „O piatră pe cer” de Asimov. Cartea fiind tradusă de Horia Nicola Ursu şi redactată de Michael Haulică, vine într-o prezentare hard-cover interesantă.

La puţina vreme a venit momentul lansării „Almanahului Anticipaţia 2013”, prilej cu care personalităţi implicate în lansarea primului almanah, cel din 1983 au fost binevoitoare, povestindu-ne despre aventura editorială a începuturilor. Ian Albescu şi Alexandru Mironov au consemnat acea etapă a istoriei editoriale. Alături de Mircea Opriţă, Valentin Nicolau şi mulţi alţi SF-işti mai tineri sau mai bătrâni, evenimentul a avut amploarea lansărilor de la RAO sau Humanitas, spaţiul din jurul editurii Nemira fiind efectiv ocupat.

Imediat au fost anunţate lansările volumelor lui Liviu Radu şi Marian Truţă, despre care în mod sigur aţi aflat pe larg de la Emanuel Grigoraş.

Desigur, a fost o continuare a discuţiilor în exteriorul târgului, unde au fost îngropate unele divergenţe, lăsând loc dezbaterii planurilor legate de evenimentele verii 2013. La care vom reveni.

În final, duminica a fost marcată de lansarea ediţiei 2.0 a „Anului Terminal” de Florin Pîtea, la Editura Tracus Arte. Poetul Cosmin Perţa şi maestrul Mironov au făcut oficiile de gazde, discursul lor fiind deosebit de laudativ privind talentul de scriitor al domnului Pîtea. Cu acest prilej, care a confirmat începerea colecţiei de SF&F coordonată de Cătălin Badea Gheracostea, au fost anunţate două din viitoarele apariţii, unul din volume aparţinând lui Ben Ami.

Imi pare rău că am ratat două lansări la care am vrut să merg, una fiind al lui Adrian Buzdugan şi alta a lui Cosmin Perţa. Îi rog să îmi acorde înţelegere.

Nu pot spune că m-am relaxat în această perioadă, care a coincis cu primul număr al Gazetei SF îngrijit de mine, dar recunosc, târgul a fost frumos. Deşi multe reeditări, o parte din ele au fost efectiv datorate cererii şi au strâns mulţimi. De fapt aceasta a fost caracteristica generală a acestei ediţii Gaudeamus: retragerea pe poziţii verificate, în vremuri ce solicită prudenţa.

Cu speranţa la vremuri mai bune, vă dorim inspiraţie si cărţi noi!