Astăzi mă voi mărgini la a reproduce editorialul Gazetei SF, cu îndemnul de a o citi și de a participa la Final Frontier 2013! Norii s-au plictisit și au lăsat soarele singur pe cer!

În 23-24 martie va avea loc Final Frontier 2013, despre care am anunțat deja pe larg. În particular, Gazeta SF este partener media al Final Frontier, iar subsemnatul vă ofer cele două puncte din program la care m-am gândit, după cum urmează:

Sâmbătă, 23 martie, ora 13:30: Cum convingem cititorii? o discuție despre apropierea între scriitori, editori și cititori. Moderator: Eugen Lenghel. Invitați: Ana Nicolau, Evelina Bidea, Mihai Dan Pavelescu, Cătălin Badea Gheracostea

E binecunoscută problema tirajelor reduse in ce privește SF-ul din centrul și estul Europei, cu precădere în România. Aceasta a fost discutată la Eurocon 2011 şi Eurocon 2012. Nu s-au discutat soluţiile de revenire din aceasta criză temporară, pentru că nimeni nu o vrea permanentizată.

Se spune că sunt puţini cititori şi că există o problematică a deprinderii cititului în familie, școală şi universităţi. Deşi această caracteristică a fost analizată statistic şi tendinţa e cam aceeaşi şi în Statele Unite unde industria cărţii nu pare a stagna, cel puţin dacă se ia în calcul şi cartea electronică.

Sunt voci destul de informate care susțin că publicul cititor „profesionist” din România ar fi cam de un milion de persoane. Ceea ce e destul de mult și confirmat de unele aspecte ale vânzărilor în categoria cărții de aventuri.

Cum reuşim să extragem din aceste date o soluţie viabilă pentru SF-ul românesc?

Prin prospectarea unor scriitori care să scrie pentru public, nu pentru „curriculum”? Prin mediatizarea mai puternică a scriitorilor prezenţi? Prin contracte care să motiveze scriitorii agreați de public să scoată două-trei cărţi pe an, satisfăcând setea „colecţionarului” care vrea continuarea poveştii?

Discuţia porneşte cu premiza că exista soluţii, nu neapărat cele expuse mai sus, pentru problema dată, astfel ca scriitorii buni să poată ajunge la public, iar publicul să răspundă printr-o cerere semnificativă pentru cărţile acestor autori.

Duminică, 24 martie, ora 13:00: Creative writing în SF&F, metode de succes. Moderator Eugen Lenghel. Invitați: Florin Pîtea, Cătălin Badea-Gheracostea, Emanuel Grigoraș

Pornind de la articolul lui Florin Pîtea, “Metode și capcane în literatura SF” dorim dezvoltarea temelor expuse, pentru a oferi amatorilor, cititori și în primul rând scriitori, metode de a utiliza izvorul magic al imaginației, fără a fi nevoiți să recurgă la reluări de teme  îndelung masticate.

Demersul urmărit este o completare a celui oferit în discuția definită mai sus, prin faptul de a se constitui în tentativă practică de inițiere a unui nucleu de tinere talente care să poată forța limitele tirajelor în tentativa de reconciliere cu publicul cititor măcar în ce privește aspectul calitativ al scriiturii.

Nu voi dezvolta mai mult în acest material aspecte legate de cele două puncte din programul interesant al Final Frontier, sperând că vom avea suficient material pentru a reveni asupra acestor probleme ulterior.

Deocamdată, vă invităm sa vizitați târgul de carte SF&F Final Frontier 2013, în zilele de 23-24 martie, București, Strada Doamnei nr. 9.

P.S. Deși astrele au stabilit venirea certă a primăverii, deși unele plante se încăpățânează să ne arate că totuși se poate înflori și înmuguri și fără soare, numărul acesta al Gazetei este în ton cu vremea, sumbră, întunecată și destul de horror. Un pic de glaciațiune pare a veni din nord și din acest multiplu de 13. Drept pentru care nu veți găsi proze semnate de mine în această ediție, ca să spargem modelul și să păstrăm o duzină rezonabilă. Sper. Oricum nu se recomandă cititul după miezul nopții. Sperăm să vă placă!

În atenția cititorului: personajele, faptele sau ideile prezentate mai sus sunt pur ficționale și chiar neverosimile. Orice asemănare cu realitatea este cu totul accidentală și nedorită. Cititorul este responsabil pentru propria sa interpretare a ficţiunii, identificare sau extrapolare a realității.

Mă adresez sefiștilor, așa cum credeți voi că sunteți într-un fandom. Vă înșelați. Nu sunteți într-un fandom. În Anglia este fandom. În Suedia este fandom. În Finlanda. NU în România.

Aici, memoriile convențiilor comuniste s-au transformat în convenția de a susține prin reciprocitate opera celuilalt. Adică, îl bat pe umăr pe vecinul ca să mă bată el pe mine. Un fel de furatul căciulii cu mâna altuia. Exercițiul acesta e atât de înrădăcinat și răspândit încât majoritatea aparținătorilor de fenomen românesc sunt convinși că aceasta e o realitate justă, că sunt cei mai mari creatori în viață și mai mult, unii chiar agresează verbal și nu numai pe cei care îndrăznesc să ridice fusta miresei. Care nu mai e virgină de mult.

Nu mai e vorba de făcut bani. Afacerile pe seama sefeului s-au redus atât de mult încât e ridicol să vorbești despre ele. E vorba de pasiune, iar cei tineri înțeleg mult mai bine pasiunea. Ei chiar nu înțeleg de unde vine lupta continuă pe teritoriu și pe aplaudaci. Yes! E vorba de grupurile de admiratori captivi, care aplaudă fără motiv, așa cum aplaudau pe vremuri când vedeau moaca lui Ceaușescu. Îi observați la târguri aplaudând la fiecare pauză de respirație a vorbitorului, așa cum se închină când zice popa amin.

Inițial un grup semnificativ, între 50 și 80 de cenacluri la sfârșitul lui ’89, sefiștii s-au transformat treptat din fani în altceva. Mare parte din cei care au luat contact cu scrierile absolut de mântuială ale foștilor tovarăși s-au lăsat de drum și au ales altă cale. Alții au tot tras nădejde ca spânul de barbă, în revigorarea sefeului autohton.

Sefeul e mort. Mai dă uneori din picioare, necontrolat, atunci când cineva îl mai bagă în priză, după modelul lui Frankenstein. Deja se prefigurează alte curente literare, care descriu mai bine realitatea și posibilele evoluții ale umanității. Prin contributorii lui, sefeul românesc a devenit o colecție de paștișe și imitații, de idei preluate în clar, la nivel declarativ, și încercări de replică dată unor anglofoni demult trecuți în neființă. În pictură asta se cheamă în cel mai bun caz etapa de învățare. Ucenicii exersează pe modelul maestrului pentru a pricepe cum se pune tușa de penel, cum se construiește lumina sau cum se așterne umbra. Get real!

Treziți-vă! Chestii de genul acesta nu sunt gustate de cititori. Vă întrebați cum de ați rămas cincizeci? SImplu. Doar cincizeci din vechiul fandom tolerează minciuna și impostura. Doar cincizeci din toată țara sunt de acord să aplaude și să laude niște nerozii. Restul, sunt printre cititorii la care nu veți mai ajunge niciodată. Acesta e marele subiect asupra căruia tăceți și de asta sunt tiraje de print on demand – minuscule. Pentru că știți că nu mai ajungeți la cititori.

Vorbeam de Cărtărescu. A venit cineva să-l înlocuiască? NU. Pavel Coruț l-a întrecut. El scrie pulp. Un fel de sefe fantezist care a plăcut publicului. A scris de zece ori mai mult decât Cărtărescu, a făcut de zece ori mai mulți bani. El are public, a prins cititorii. Acolo ar trebui să vă stea ochii și eforturile, nu la Swift sau Livingstone, care totuși sunt printre modelele abordate onorabil.

Cititorii au plecat. Scriitorii aia puțini îi păcăliți cu tiraje de ascuns în debara. Și credeți că așa se face sefeul? Jena mă împiedică să spun tot ce-ar fi de zis. Intrigi, cumetrii, alianțe ascunse, contracte pentru ținut adevărul sub obroc. Asta se întâmplă în fandom. Pardon, nu în fandom, pentru ca nu mai există așa ceva în România. În grupul celor cincizeci sau mai puțini. Pentru ei este tirajul de cincizeci. Pentru că doar cincizeci se vând. Sau mai puțin. Fie-vă bine împreună.

P.S. Am văzut foarte clar ce înseamnă dispariția unui membru al fandomului, unul dintre cei vechi, care au făcut ceva pentru SF în România. A fost vreun “sefist” la înmormântarea maestrului Dan Ursuleanu? N-aud nimic. Bravos! Deci nimeni.

A apărut de curând Dispensarul SF al lui Florin Haidamac, bun doctor și bun coleg de redacție la Gazeta SF. Citeam cuvintele  prietenului Oliviu Crâznic despre volum și mă amuzam un pic de premiul FanSF primit de Florin pentru una din povestirile de pe Gazetă. Florin este un tip popular. El nu se ceartă cu nimeni, prea tare, obișnuiește să pună câte o poantă în fiecare conversație.

Pe scurt, e un tip popular. Foarte bine pentru el. Pentru mine, a fi popular nu înseamnă același lucru. În fandomul românesc de cincizeci de persoane, a fi popular înseamnă ori să-i înjuri pe toți (știu persoane care fac asta), ori să te pupuiești cu toți (eu chiar nu mă văd făcând asta). Pentru mine, a fi popular într-un grup nespecific de cincizeci, e ca și cum aș fi popular la pușcărie. Nu e ceva ce mi-aș dori, pentru bătrânul meu dos obosit.

Poate nu e o asociere prea fericită, dacă mă gândesc la ce-o zice Florin. Bătrâne, pentru tine e ok, ești safe, nu deranjezi pe nimeni. Eu însă am alte scopuri, m-am născut într-o zodie de oameni neliniștiți. Eu dacă nu am ceva de făcut, îmi caut. Dacă sunt fericit un minut, mă plictisesc și încep să devin nefericit pentru că am stat locului prea mult. Adică, mă îndepărtez de orice situație care seamănă prea mult cu moartea și asta cât se poate de repede.

Oricum, să fii votat de opt-nouă oameni nu reprezintă ceva măgulitor pentru mine, ci doar jocul întâmplării. Iar un vot primit de mine de la cineva din fandom, ar spune ori că persoana respectivă e un fanatic de-al meu – o specie fără indivizi, cineva care-a căzut pe spate când a citit ceva scris de mine (asta s-ar putea s-o cred dar nu prea tare) sau mesajul că am făcut cu adevărat o tâmpenie cât casa.

Vorba lui Liviu când zicea de furat căciula, nu mă încântă să-mi fur singur căciula și să mă auto-amăgesc cu o “carieră în SF”. Sefeul românesc e la pământ. Lumea se chinuiește să facă respirație gură-la-gură unui mort îmbălsămat, la care încă mai vin coroane de pomenire. Că e mort, e de la CTP citire, doar ce m-am convins că e adevărat. Deci repet: nu mă interesează carieră în SF. Că scriu SF? Pot scrie orice trăznaie îmi trece prin cap.

Mai mult, sunt câțiva băieți prin zonă care păzesc cu strășnicie gardul sefeului modern. Ciuciți în poartă, cu pantalonii-n vine, cu bota pe umeri, păzesc să nu intre cineva în fandom ca să le tulbure jocul. Paznicii de baltă îndepărtează mușterii cu mirosul și atitudinea lor fenomenală. Cine vrea carieră în scris se teme pentru imaginea sa publică. Se teme să fie înjurat și umplut de rahat pe bloguri. Loosing face, nu e ceva ce-și permite oricine. Iar instrumentul de șantaj funcționează impecabil. Nimeni nu crâcnește în față moștenitorilor și arendașilor sefeului.

Nu mai spun de schema complexă de alianțe și de “drepturi depline” asigurată de cerberi prin mai tot fandomul.  Adică tot printre cei cinzeci de fani. Câteva cărți prin contract de sponsorizare, totul foarte “hush-hush” asigură tăcerea din partea grupului. Dacă nu taci, șeful grupului are datoria să te sfătuiască să renunți la ostilitate și să aprobi tot ce ți se bagă pe gât. Adică mizerii de doi bani în poleială.

Tot mă învârt în jurul subiectului cu punerea în scenă, descrierea contextul și altele. Contextul e unul dramatic, în care lumea se pare că nu mai citește și cărțile pot apare doar în tiraje derizorii. FALS. Lumea citește la greu. Circulă vorba printre editori că sunt circa un milion de cititori profesioniști în România. Cum ajungi la ei? Cu maculatură în nici un caz. Ori asta este exact ceea ce majoritatea producțiilor sunt: maculatură.

Traduceri departe de a respecta spiritul operei originale, povești de adormit copii în loc de cărți de aventuri, schițe plângăcioase adunate în volum drept operă SF reprezentativă. Uneori nici nu e o fărâmă de SF înăuntru. Nu dau exemple, sunt destul de nepopular și așa. Dar realitatea care îmi confirmă ipotezele este că cititorii nu dau năvală.  Tirajele sunt mici pentru că atât se vinde. Pentru că ceea ce se tipărește este sub calitatea așteptată de cititorii profesioniști. Între ei aș dori să fiu popular. Cincizeci de exemplare? Fugi dom’le de-aici!

Și atunci? Cine face alegerea? Cine face pregătirea, prospectarea și evaluarea inițială a textelor? În ultimele luni, în Gazeta SF au apărut texte mai bune decât ce s-a tipărit în multe din volumele ultimei perioade sefistice din România. Nu mă interesează aprobările vocale, pentru că nu vor fi. Ceea ce gândiți, asta ar trebui să vă intereseze. Eu așa gândesc și îmi este de ajuns. Nu îmi plac minciuna sau fățărnicia, sau albul zugrăvit în culoarea cameleonului. De-asta nu sunt un tip popular și nici nu trebuie. Lucrez cu cifrele, multe, nenumărate. Dacă un calculator îmi spune că e bine, am mai multe motive să-l cred decât pe omul care tot încearcă să-și fure căciula. Pe cuvânt, nea Liviule. Doar ești din domeniu.

Încă un cuvânt, pentru editori, pentru adevărații editori care știu ce înseamnă tiraje mari: ceea ce fac la reviste, fac pentru voi și pentru cititori. Vreți opere de succes, veniți să descoperim împreună autorii. Autorii vin dacă cineva le oferă siguranța și protecția împotriva celor care se tem de concurență. Protecție împotriva celor care habar n-au să țină furculița și udă stiloul la capătul fără peniță. O specie supărător de invidioasă și răutăcioasă.

În ultima vreme tot mai mulți apropiați spun că îi bate gândul să renunțe la SF și la proiectele legate de SF. “Keep it up” se aud încurajări. Fraților, nu e vorba de încurajări. Degeaba dai din taste să scrii câteva cuvinte fără noimă pe un blog. Ce vrei să spui? Că l-ai susținut pe bătrânul Mircea când era gata-gata să abandoneze? Vax. M-am săturat de presiunile astea care se propagă până cel care face o muncă onestă și folositoare se lasă de meserie. Credeți că doar în sefe se găsesc trolli nesimțiți?

Toată România suferă de aceeași discriminare manelistică a culturii față de salamul cu soia. Lumea e în criză și atunci “s-o ia mama ei de cultură”. De la ICR până la ultimul troll sefist, toți mănâncă același rahat. Chipurile au grijă și răspândesc cultura pe domenii…

Cine are nevoie de opere submediocre sau tiraje de print-on-demand? Profesori care trebuie să-și facă planul de lucrări? “Scriitori” care aspiră să fie titulari, în USR? Considerați că n-am idee și nici nu mă interesează. Dar ce știu este că tirajele astea nu sunt pentru scriitori serioși care-și cunosc valoarea și nici pentru cititori. Ele sunt doar o piedică între puținii scriitori peste medie și marea masă a cititorilor.

Ei da, acolo aș vrea să fiu popular. Între acei mulți cititori. Orice altceva este amăgire.

P.S. Vreți să citiți și ceva suspans? Aveți aici ceva inedit.

Ce-o fi Argos? Câinele credincios al lui Odisseus? Sau micul regat al lui Argus fiul lui Zeus și al Niobei? Dar sigur nu Argo, corabia lui Argus fiul lui Arestor, conducător al argonauților, în căutarea lânii de aur. Mi-ar fi plăcut asta. Simbolistic ar fi fost plauzibil, dar vocala aceea subtil dar decisiv diferită, mă neliniștește.

La fel cum mă neliniștește discursul patetic, în favoarea profesioniștilor, dar departe de orice nuanță a profesionalismului, impresie întărită de editorialul încropit în grabă. Grăbite sunt frazele, virgulele uitate după semnul întrebării, diverse alte construcții care nu dau bine sub semnătura unui profesionist. Iar amintirea grabnică a regulii diacriticelor, din ghidul colaboratorului, mă întristează până peste poate. Cuvântul cheie, îngroșat și evidențiat, e greșit.

Demult îmi plăcea să fiu electronist amator, iar mai apoi am pătruns în rândurile radio-amatorilor. Am observat cu atenție pasiunea și profesionalismul de care dădeau dovadă acești reprezentanți ai tehnicii de vârf, reușind minuni cu echipamente minimaliste de cele mai multe ori. Legături radio cu Australia, pe vremea când sateliții se numărau pe degete. Astfel de exemple sunt nenumărate și dintre ei au răsărit White Hats ai informaticii prezente. Pentru mine au fost exemplul și în continuare sunt dovada vie că profesionalismul poate fi întâlnit mai ales printre amatori, oameni fără obligații altele decât cele liber asumate, de a pune în comun pasiunea și cunoștințele proprii.

Constrângerile materiale, iluzia răsplății financiare de multe ori strălucesc, aur fals, pentru a destrămă repede visele celor speră a profita de o astfel de răsplată. Nu e o pledoarie pentru a refuza răsplata cuvenită. E doar un îndemn înspre autoevaluare și autodeterminare. Căutați-vă drumul. Dar dacă vreți să scrieți, asigurați-vă întâi independența și apoi scrieți. Doar așa veți putea da maxima măsură a talentului vostru.

Argos Magazine este la început. Putea fi anunțat ca primă formă. O versiune beta a ceea ce va fi de la întâi aprilie. Contradicția promovării sub profilul primei ediții finite, dar nefinisate, diversele referințe interne la data de 1 april, ne sugerează doar orgolii, grabă și oarecare lipsă de profesionalism. Lucruri care se pot corecta, că doar e vorba de o echipă de profesioniști. Și tocmai de aceea, că veni vorba, un buget oricât de mic, ar fi adus ceva mai mult spectacol și rigoare unui proiect comercial în definitiv. Nu-mi pun problema reală a bugetului, nu e treaba mea. Dar zvâcul și bangul sonic al unei lansări dorite feerice, s-au fâsăit fără efect. Comparativ cu lansarea CPSF de la Gaudeamus, lansarea din această lună este un eșec.

Nu ne facem iluzii că noua revistă ar avea ca target publicul sau contributorii fanzinului sucevean, deși se recunosc o mulțime de referințe în primul editorial al Argos Magazine. Și aceasta prin simplul fapt că fanzinul Gazeta SF este de un amatorism respectabil, cel puțin o parte din colaboratori dând dovadă de profesionalism, străduindu-se să depășească nivelul mereu mai ridicat, dar auto-impus. În fine, ce era de spus, a cam fost spus.

Miorița e încă veselă și departe de pericol, argonauții nu visează la blănița ei. Iar Argos o fi hămăind fericit printre constelații, fără gânduri materialiste.

Dragă domnule Bucheru, dacă doriți rezultate, vă stăm la dispoziție.

Vorbim de Google, Serghei Brin și Apple, Steve Jobs RIP. De Google, care se inspiră din filmele SF și recunoaște (vedeți Back to the Future – mențiunea “one in a googol plex” și Serenity – mențiunea “waves” ca forma de comunicație). Nu-mi vine greu a crede că Serghei Brin a văzut și revăzut “Brainstorm”. Pe de altă parte, enormele scandaluri ale Apple legate de tabletele ilustrate încă de “2001, A Space Odyssey” – sursă negată cu vehemență – sunt de notorietate publică, mondială. Iar acum vin cu o idee parcă luată din “Logan’s Run”: ceasul transparent.

Din păcate viitorul s-a schimbat. Enormele acumulări financiare care permiteau Apple să cumpere tehnologie din viitor nu mai pot face enormei acumulări de informații care permit celor de la Google să aducă viitorul în prezent.

Google a oprit competiția pentru wearable devices exact când a anunțat viabilitatea comercială a device-ului Glass, fost proiect Glass. O ramă de ochelari inteligentă, care îți oferă flux continuu de informații (waves) în funcție de context. Poți vorbi (la ochelari) fără a mai privi în jos spre tabletă sau spre telefon, fără a mai avea o mână atârnată de ureche și fără gesturi perverse de mângâiere a unui sint. Cu ce vine Apple? Cu un ceas – wearable device – din folie transparentă, contrar conceptului de virtual. iClock este ultima bătaie de ceas pentru o companie care a pierdut enorm în ultimele șase luni ca valoare de piață.

Glass are nevoie doar de un widget care să afișeze orice imagine de ceas, cu ora exactă, pe încheietura mâinii stângi, dacă o privești. Cam atât înseamnă un ceas. Dacă aş face pariu pe numele viitoarei reţele sociale, aş paria pe “Cortex”. Oricum tendinţa de interfaţăre directa cu creierul este clară, nu-i aşa?

Bun venit în viitor, Serghei Brin. Good bye, Steve Jobs.

Tot respectul pentru Steven Spielberg, producătorul trilogiei “Back to the Future”. Voi mai vorbi de domnia sa.