Zilele trecute m-am apucat să ridic pe net Gazeta SF. Cu ajutorul lui George bineînțeles. Era în ziua dinaintea “apocalipsei”. Fiind o perioadă deosebit de festivă nu mi-am făcut griji, mai ales că materialele fuseseră în general pregătite cu mai multe zile înainte. Până și fergoCrăciunul de la Viorel începuse să facă pe beculețul colorat si să bântuie visele cititorilor ocazionali.

E clar acum pentru mine dar și pentru mulți alții, că sefeul românesc este departe de a fi extras din cotidian și, așa cum am afirmat în editorial, urmează o foarte clară paralelă cu viața economică și socială a țării. Criza își pune pecetea peste tot locul, iar distanțările între persoanele implicate în sefe au efecte chiar mai mari decât distanțările între partide.

Prieteniile mele cu bucureșteni, clujeni sau suceveni, mai recente sau de lungă durată, se bazează pe afinități culturale cu rădăcini solide, pe bun simț și de ce nu, pe obiceiuri comune, pe modalități similare de a gândi. Deși suspiciunea mea față de necunoscuți și reticența de a socializa mă împiedică să-mi lărgesc exploziv cercul de prieteni, nu înseamnă că aceștia lipsesc.

Chiar dacă sper mereu că nu dezamăgesc, se poate întâmpla ca unul sau altul din prieteni să aibă ceva de reproșat. Dar nu am auzit prea des astfel de critici. Nu de la prieteni.

De ce ajung aici? Pentru că un anumit ursuleț e convins că am obligații față de el. L-am respectat și l-am lăsat în pace, deși și-a călcat cuvântul dat mie, întărit cu strângere de mână. De aceea atacul venit zilele trecute a căzut ca o apocalipsă peste mine, luându-mă prin surprindere, motivul real fiind prietenia și apropierea mea față de una sau mai multe persoane cu care ar avea el unele diferențe. Editura Tracus Arte îi pute ursulețului mesianic, el arogându-și dreptul de a fi unicul promotor istoric  al sefeului românesc. Mai cunoaștem un astfel de promotor care activează nu de șapte ani ci de n ori șapte ani.

Într-atât, încât textului meu destul de cuminte îi propune o cheie de descifrare, provenită nu de la mine, ci găsită în bungetul pădurilor din creierul munților, la spiridușii lacului sau la zâna minelor. Nu știu care e varianta cea mai bună, cert este că nu există acea cheie de descifrare, fiind vorba de un articol scris în purul spirit al Crăciunului, vorbind de planuri de viitor, de cadouri, de tineri și de unele lucruri care ar trebui promovate, printre altele valoarea și respectul. Ce e rău în asta?

E rău, pentru că promovează valoarea și respectul, exact acele calități pe care ursulețul se pare că le detestă, dovadă fiind puzderia de asalturi scatologice pe care le-a făcut, primind apoi răspunsuri pe măsură, de la diverși nemulțumiți. Habar nu aveam că a nemulțumit pe atât de multă lume.

Am primit totuși și dovezi că sunt persoane printre noi cu care se poate dialoga, deși la început eu nu am fost în stare, din motive obiective. Maicul sper că m-a înțeles, iar Tănțica mi-a luat chiar apărarea cu o anumită ocazie – pe bună dreptate – fiind singura care a văzut dincolo de realitatea imperfectă a unei pagini de blog. Le mulțumesc amândoura pentru bunăvoință.

Lor și tuturor prietenilor mei și cunoscuților, și cititorilor ocazionali sau nu, le mulțumesc pentru răbdarea de care au dat dovadă. Și vă urez tuturor Crăciun Fericit! pace și liniște între cei dragi!

P.S. Comentariile la articolul pomenit, nefiind decât în prea mică măsură relevante și la obiect, și-au găsit binemeritata evacuare spre slash-null.

Societatea românească suferă. Iar sefeul nu constituie o excepţie, repetând la scară ce se întâmpla la nivel macro.

De ce suferă? Din cauză că poziţiile esenţiale de conducere sunt moştenite. Sub aparenţa unei aşa zise democraţii/ revoluţii / relansări se dovedeşte că tot cei propuşi iniţial de CC al XXX revin sau se păstrează la conducere. În rare cazuri, datorită vârstei înaintate sau decesului, vine din urmă numărul doi, sau numărul trei. Iliescu ar fi urmat lui Ceauşescu indiferent ce s-ar fi întâmplat acum 23 de ani, în decembrie.

Mai suferă şi pentru că, deşi partidul este esenţialmente unic, diferenţele ideologice între grupări fiind nesemnificative, partizanatul este totalmente agresiv. Copilăreşte, taberele se agresează cu atitudini demne de vârsta grădiniţei: nu mă joc cu cutare; nu-mi place de el. Naţia românească dovedeşte o capacitate dezbinatorie cel puţin la fel de puternică şi hotărâtoare precum solidaritatea poporului evreu sau frăţeasca recunoaştere a rromilor. Românul, în loc să stea să cugete şi să ia aminte, aşteaptă să-i dea Cel de Sus mintea cea de pe urmă. Frământat de lupte fratricide (de unde „fratre, fratre!”), românul uită să mai fie vesel, să-şi vadă de casă şi masă şi de-un vin bun cu prietenii.

Iar în fine, când ar trebui să fie vesel şi să-şi dovedească bucuria ocazionată de succesul echipei de suflet, devine suporter înfocat, fanatic şi odată se suceşte răcnind galeriei adverse: „nah, v-am făcut-o!. Nu mai pupaţi voi campionat!” şi alte asemenea. Românul e suporter din convingere, cu religiozitate şi nu pentru că ar fi plătit de echipă sau de club, ci doar aşa, pentru că are energie nemăsurată şi ar vrea să şi-o măsoare cu un adversar. Suporterul român e un gladiator „sin gladius” şi fără arenă, dar căutând mereu din ochi un spectator suficient de năuc să-l admire.

De ce spuneam că sefeul românesc repetă întocmai greşelile naţionale? Pentru că esenţialmente e populat de români, pentru că cei vechi sunt în continuare cei mai vocali şi păstrători ai adevărului şi moştenirii străvechi, pentru că partizanatul feroce a împărţit harta în regiuni de influenţă şi pentru că se găsesc suporteri care depăşind limitele bunului simţ fac galerie unuia sau altuia.

Vorba ‘ceea, măcar ei să ştie pentru ce se agită atât de tare, pentru că eu nu-i înţeleg.