Toţi făceau planuri de viitor. Idei măreţe care pluteau mai ales prin stratosfera imaginaţiei noastre. Să revii într-un grup pe care-l ştiai de peste douăzeci de ani, era ca o călătorie în timp. Memoria mai ales, era atât de răscolită încât părea că toate fetele cunoscute pe vremuri începeau să vină noaptea, în vis. De prin ’86 de când păşisem prima dată în sala de cenaclu trecuse mult timp. Ieşirile la Lido, la Cina şi uneori chiar la Capşa, de după cenaclu, când ieşeam duminica de la “Solaris” deveniseră memorabile.
Truţă, Columbeanu, Teodorescu. Strângeri de mână, poveşti din trecutul îndepărtat sau mai recent. Grămescu, privind vultureşte şi pândind ca un maestru greşelile adversarului, planificând mereu un atac surpriză. Tamaş de o politeţe ireproşabilă uşor ironică, de lord englez, câtă vreme erai de faţă. Muşcând pe fiecare, nu-i aşa, pentru că nimeni nu-i perfect, imediat ce părăsea scena. Pentru că bineînţeles, trebuia să vorbim despre ceva.
Şi au fost mulţi alţii. Pentru început necunoscuţi mie, dar membri mai mult sau mai puţini fideli ai fandomului. M-am bucurat să-i cunosc pe majoritatea şi să-i revăd de-a lungul ultimilor trei ani. Dar mai ales cenaclul Prospectart părea a fi totodată prilej de celebrare şi ocazie de a împărtăşi ultima carte nou apărută. Cel puţin la început, pe vremea când mai veneau Maicul şi Moshul, iar Dănuţ era preşedintele Societăţii, apreciat de majoritate.
Iar paharul de vorbă de după era esenţa lucrurilor. Căci era mai puţin SF la manifestarea lunară decât la întâlnirea liberă de convenţii care urma. Aşa am avut surpriza vieţii mele, când o figură cu aparenţă modestă şi retrasă, după ce citase mai multe titluri de cărţi, a dat la o parte vălurile timpului. Bebe, cu o memorie formidabilă, spunea de ultimele mele povestiri, la aproape două decenii de la publicare. Sincer să fiu nu sunt convins că ce am scris pe atunci merita prea multă atenţie şi pe de altă parte nu cred că s-a documentat special ca să mă surprindă. Pur şi simplu, memoria sa formidabilă, dovada pasiunii pentru SF, îl ajuta să fie cel mai bun librar şi bibliotecar în acelaşi timp.
Ehei, câtă apă pe Dâmboviţă s-a mai scurs şi din acea vreme.
Oct 16 2012
Voluntarii nu demisionează (2)
Truţă, Columbeanu, Teodorescu. Strângeri de mână, poveşti din trecutul îndepărtat sau mai recent. Grămescu, privind vultureşte şi pândind ca un maestru greşelile adversarului, planificând mereu un atac surpriză. Tamaş de o politeţe ireproşabilă uşor ironică, de lord englez, câtă vreme erai de faţă. Muşcând pe fiecare, nu-i aşa, pentru că nimeni nu-i perfect, imediat ce părăsea scena. Pentru că bineînţeles, trebuia să vorbim despre ceva.
Şi au fost mulţi alţii. Pentru început necunoscuţi mie, dar membri mai mult sau mai puţini fideli ai fandomului. M-am bucurat să-i cunosc pe majoritatea şi să-i revăd de-a lungul ultimilor trei ani. Dar mai ales cenaclul Prospectart părea a fi totodată prilej de celebrare şi ocazie de a împărtăşi ultima carte nou apărută. Cel puţin la început, pe vremea când mai veneau Maicul şi Moshul, iar Dănuţ era preşedintele Societăţii, apreciat de majoritate.
Iar paharul de vorbă de după era esenţa lucrurilor. Căci era mai puţin SF la manifestarea lunară decât la întâlnirea liberă de convenţii care urma. Aşa am avut surpriza vieţii mele, când o figură cu aparenţă modestă şi retrasă, după ce citase mai multe titluri de cărţi, a dat la o parte vălurile timpului. Bebe, cu o memorie formidabilă, spunea de ultimele mele povestiri, la aproape două decenii de la publicare. Sincer să fiu nu sunt convins că ce am scris pe atunci merita prea multă atenţie şi pe de altă parte nu cred că s-a documentat special ca să mă surprindă. Pur şi simplu, memoria sa formidabilă, dovada pasiunii pentru SF, îl ajuta să fie cel mai bun librar şi bibliotecar în acelaşi timp.
Ehei, câtă apă pe Dâmboviţă s-a mai scurs şi din acea vreme.
By Eugen Lenghel • Proza 0 • Tags: cultural, fantasy, fiction, gaudeamus 2010, istorie, Lenghel, Pirligras, science, scriitori, Truta, Ungureanu, voluntariat