Oct 17 2012
Voluntarii nu demisionează (3)

Auzisem deja destule despre relaţiile dezastruoase pe care Societatea le avea cu mai tot restul fandomului, mai ales cu acea partea a fandomului care părea grupată în jurul unor edituri care publicau SF. Şi multe anecdote le-am aflat înainte de târgul de carte din toamna lui 2010. Mult mai târziu mi-am bătut capul ca să văd efectiv ce se scrisese pe bloguri şi de unde veneau toate conflictele aparent ireconciliabile. De ce zic aparent? Păi să vedeţi.
În cele câteva zile de târg, am reuşit să fac vreo trei vizite. Odată ca să-mi reîmprospătez biblioteca şi pe urmă ca să mai sporesc galeria care se adunase în faţă Librăriei Nautilus. Declamaţiile şi prezentările, decernarea premiilor SRSFF. În fine tot ce trebuia făcut. Nu mai ţin minte dacă atunci sau cu o ocazie ulterioară Tamaş a început să sperie mulţimea cu stilul tovărăşesc de a ţine discursuri, cert e că la un moment dat, toţi s-au risipit.
Şi de unde noii colegi îmi spuneau că anumite standuri ar trebui evitate (Millennium şi Tritonic – aflate faţă în faţă la vreo trei paşi de Nautilus) cert e că de fiecare dată aveam surpriza să-i văd exact pe-acolo, asistând discret la diverse alte lansări sau pur şi simplu discutând prieteneşte.
Bine, bine, dar unde erau relaţiile proaste? Dănuţ îmi propusese discret să preiau activitatea de PR în cadrul SRSFF. Foarte interesant, zic eu. Cu un an înainte avusesem un succes extraordinar soluţionând nişte conflicte de amploare şi eram încrezător în abilităţile mele de negociator. Încă neştiind ce teren minat aveam de luat în primire. Bineînţeles că toţi începuseră să se întrebe, de unde ascensiunea mea atât de bruscă în Societate, iar precedentul reprezentant PR chiar îmi dădea sfaturi, unele destul de cuminţi, altele ceva mai agresive. Dar toate acestea, ceva mai târziu.
În ultima zi de târg ne-am întâlnit la un pahar de vin, o mică celebrare, cu maître Secu, pe care nu-l mai revăzusem de la ultima consfătuire timişoreană predecembristă. Un car de ani. Bineînţeles, întâlnirea a fost până la urmă disputată, vechi tentative de federalizare, unificare, supra-asociere devenind subiect de discuţie cu acea ocazie. Fiecare avea o opinie, bine fundamentată şi imposibil de negociat. În consecinţa, orice înţelegere era a priori sortită eşecului. Am plecat la un moment dat, lăsându-i pe vechii camarazi, purtând o luptă deşartă, în tranşeele SFF-ului.
Singurul scânteie de haz în preajmă-ne, în acea zi, fusese Viorel Pîrligras, venit să-şi umple desaga de poveşti, la Bucureşti. Nu că ar fi dus lipsă, căci spunea snoave peste snoave, dar aşa – să-şi vadă vechii camarazi.
Oct 18 2012
Voluntarii nu demisionează (4)
Photo courtesy of the Philip K. Dick Trust
Toată lumea învaţă din erori. Încercare şi eroare, este unul din principiile inteligenţei artificiale. La începuturi mă preocupa destul de mult problema învăţării, legătura cu algoritmii genetici şi reţelele neuronale. De ce le-am abandonat? Probabil am găsit o cale mai uşoară de a accede la dramul de fericire care te împinge mai departe, pe firul timpului.
Cred cu toată convingerea că povestind această istorie extrasă din contextul mai larg al fandomului voi putea arăta şi altora care sunt efectele nefaste ale automulţumirii şi autoamăgirii. Eu sper că m-am ţinut destul de departe de cele două auto-mate ale pierderii contactului cu realitatea.
De aceea, mă adresez tuturor, dar în special celor tineri, care mai au putere să înveţe şi nu sunt prinşi în ritualuri rutiniere croite parcă după betelia de la caşchetă. Celor vechi – colegi, foşti colegi, prieteni, amici şi inamici, le spun că nu au a se teme. E doar o povestire. Amănuntele nu sunt exacte, deşi aş dori, personajele doar întâmplător au nume ce par a fi asemănătoare cu realitatea şi fiţi atenţi! În următoarele capitole vor intra în scenă personaje absolut noi, care vor putea face şi ce nu am îndrăznit eu niciodată. Sau poate nu vor face nimic şi vor sta cu gura căscată la ce piroane plantează unul şi altul.
Am primit ceva semnale că sunt interesante amănuntele de bucătărie internă. Care-or fi acelea? Mai totul s-a făcut în văzul lumii, doar cine n-a fost atent n-a văzut nimic. Nu vreau să vă dezamăgesc pentru că vor fi totuşi scene destul de picante. Voi expune construcţii suficient de elaborate încât să vă întrebaţi: dar ce voia să ascundă individul? Cum a reuşit să le împletească atât de bine încât să pară realitate?
Dragilor, să ne amintim. E vorba de tărâmul ficţiunii. Mai mult, e vorba de tărâmul ficţiunii locuit de amatori şi creatori în domeniul scifientficţiunii, într-un vârtej atât de puternic de idei proprii şi asimilate încât unii se pierd departe de realitate, oferind în schimb o retorică găunoasă, răzbunări nemotivate, ură şi provocări absolut gratuite. Philip K. Dick a reprezentat locuri, oameni şi fapte care uneori sunt terifiant de aproape de realitatea cotidiană.
Suspiciunea şi teama sunt doi factori care blochează comunicare şi creaţia. Adaugă poate condiment realităţii, dar furtuna de adrenalină prea des repetată este nocivă. Fugiţi de drogul acesta.
Episodul de azi a fost doar un intermezzo. O pauză de respiraţie înainte să apuc taurul de coarne, pentru adevărata poveste, care doar începe. O ocazie de a da unora timpul necesar să coboare din Oglindă şi să înceapă a percepe realitatea aşa cum este, nu aşa cum o vor ei a fi.
Pentru că la Realitate contribuim mult mai mulţi, iar unii dintre noi ştiu să viseze chiar frumos.
By Eugen Lenghel • Proza 0 • Tags: adevar, artificiala, cultural, fiction, inteligenta, invatare, oglinda, Philip K. Dick, prieteni, realitate, science