Voluntarii nu demisionează (1)

Poză de grup la şedinţa din noiembrie 2010

Nu-mi pare rău că m-am alăturat SRSFF-ului într-un moment când toate păreau că merg bine. M-am bucurat enorm că-mi revăd vechii prieteni pe care-i lăsasem în rătăcirile mele de două decenii. Întâmplător, Dănuţ Ungureanu a fost cel cu care am schimbat primele vorbe. Şi asta după cele două trei mailuri cu Marian Truţă.

Era o seară caldă de octombrie cred, în 2010. Întâlnirea din septembrie de la Prospectart o ratasem. Am urcat scările de lemn, până la mansarda din Calderon şi am luat un loc în spatele sălii în umbră, pe o canapea lângă un bărbos de înălţime medie, cu un început pronunţat de calviţie, greu de identificat la prima vedere. Îl recunoscusem pe Marian la masa prezidiului, masiv, impozant dar şi mai rarefiat în ce priveşte podoaba capilară. Părea vesel şi bonom cu toată lumea. Un Moş Crăciun sefist cu părul blond spre alb.
M-am întors atunci spre vecinul din stânga şi l-am întrebat:
– Dar Dănuţ care este? realizând vag, că cel de lângă mine trebuie să fie chiar cel de care întrebam.
– Dar tu cine crezi că sunt? cu o voce bonomă, puţin în glumă, subtil iritată.

Mă recunoscuse, era clar. Oricum, cine mă ştia de acum douăzeci de ani mă recunoştea cu uşurinţă. Afară de mai multe kilograme suplimentare, în ansamblu nu am schimbat mare lucru. Mda. Bănuiam gafa, care nu putea fi iertată decât printr-o confuzie onorabilă. În epoca părului grizonant, orice ne-aducere-aminte părea firească şi uşor iertată dacă era numit un personaj la fel de celebru. Şi introduc în scenă un alt muşchetar:
– Viorel… Viorel Pîrligras… Nu eşti tu?

Cred că Dănuţ nu se aştepta la asta. Bineînţeles că Viorel stătea atunci, ca si acum, neclintit în Craiova. Iar ipoteza că Viorel ar participa la şedinţa Prospectart, părea amuzantă. Cred că acesta a fost motivul pentru care Dănuţ a râs cu reţinere, probabil ca să nu deranjeze vorbitorul şi mi-a spus simplu:
– Eu sunt Dănuţ.

. . .