Mai zilele trecute se lăsă cu chef. Circa patru decenii trecute de la câte un anume eveniment memorabil, mai mult sau mai puţin justificat, de sărbătorit de-o parte şi de alta. Nu voi menţiona care sunt evenimentele şi nici justificările lor – pur şi simplu nu au relevanţă. Au trecut 22 de ani de la moartea unui conducător, pe care mulţi (vezi ziarul Adevărul) îl consideră cel mai bun fost. Dar cam aşa sunt foştii. După ce tac sunt buni.

Ce-aş mai putea spune de alţii care încă dau mâna cu cei care i-au redus la tăcere pe foşti? Ce aş putea spune despre cei care îi regretă pe foşti, dau mâna cu cei care le-au arătat cum se tace cuminte, dar şi cu cei care au venit pe locul rămas vacant? Este pur şi simplu paradoxul sclaviei moderne. Drumul prin viaţă învăţat de acum mai multe zeci de ani te duce spre final precum şinele de tren. Pe-acolo mergi. Te duci, te întorci, din drum nu te abaţi.

Nu reuşesc să văd decât o mulţime de persoane senine, cu pretenţii de deţinători ai adevărului istoric – “aşa s-o călit oţelul”. Nu mai văd decât aniversări pline de îmbucurări deşarte, între colective mereu mai sărace în număr, de foşti, mereu circumspecţi şi vigilenţi la elementul reacţionar. Mereu separaţi de nou şi de tineri.

“Un ochi plânge, altu-i râde”. Dezamăgirea pe care o lasă foştii foşti-tineri, îmbătrâniţi de mult în cercuri restrânse e totuşi înlăturată de cei cărora mult le pasă. Le e total perpendicular şi semantic şi geometric. Pe o cu totul axă de desfăşurare, vine o generaţie nouă. Neluată în seamă când se numără membrii fandomului, dezorganizată, anarhică, fără veleitarisme deşarte şi fără conducători sau mecenarzi.

Mă bucur de nepăsarea lor naturală şi le urez lor, ca la aniversarea de treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani, să le stea alături şi tineri de sub treizeci sau douăzeci, doritori – fără a li se fi impus – de a citi ce li s-a scris. Aşa, ca un pod peste generaţii.