Fiecare casă cu obiceiurile ei. Unele case sunt exagerat de protocolare. Priviţi la japonezi. De câte ori se întâlnesc sau se despart se înclină mai dihai ca românul la gimnastica de dimineaţă. Asta dacă mai are tupeul să se ţină de ea. Iar japonezii îşi arată nemulţumirea doar în natură când dau cu băţul în copaci.
În mediul corporatist se obişnuiesc interviurile, mai multe la intrare, mai puţine la ieşire. Dar neapărat necesare. Ca să ştie şi managerul ce cu cine are de-a face. Iar despărţirea să nu fie nici foarte dureroasă, nici cu scântei sau resentimente care ar putea aprinde focul răzbunării mai târziu.
Dacă vă gândiţi la ceva anume, poate aveţi dreptate. Sunt unii oameni cărora nu le pasă. Nu le pasă dacă pleacă cineva din casă, mai ales dacă-i dau şi un brânci, ca să se grăbească. În această din urmă situaţie, nici scuze nu mai ai de ce să oferi, pentru că omul grăbit deja e afară.
Iar dacă e afară, de ce să-l mai bagi în seamă. Ducă-se. E un pierdut pentru cauză, nu mai are cum să ajute casa. Cel care a dat brânci se retrage cu grăbire în eşalonul doi, ca să nu cumva să primească tot el directele sau stângile. Îşi permite să chicotească pe înfundate, cu gândul la următoarea glumiţă pe care s-o lanseze.
Cam aşa sunt casele româneşti. Pline de arţag, pornite pe conflict, rezolvând problemele fuga-fuga, bătut din palme şi culcat onor locatarul pe-o ureche. Iar scânteile se-aprind iar şi iar.
Ca să revin din generalităţi, după ani de încercări de mediere a conflictelor dintre cenzurat şi celelalte case, mă uit cu profundă mirare la un articol care face exact pe dos detonând în tăcerea subită a ultimei perioade. Constituindu-se în replica unui articol din revista Helion, folosind într-adevăr un moment real, cheie de boltă a istoriei fandomului, articolul ratează istoria din cel puţin două puncte de vedere.
Deşi organizarea unei consfătuiri pare a fi actul de naştere al fandomului, acesta a devenit vizibil odată cu apariţia primului cenaclu sau club atestat ca fiind înfiinţat de fani, scriitori şi amatori de SF, în 1969. E primul semn concret al acestui fenomen numit fandom. Al doilea ar fi de fapt o confirmare şi anume apariţia următorului cenaclu de gen. Actul de naştere de care pomenea domnul Cocoru, era mai mult o ilustrare metaforică.
Al doilea eveniment cu dată certă şi care a fost ratat din patima discursului, trebuia să fie menţionat în titlu. Şi anume, apariţia primului fanzin SF, apărut sub îngrijirea cenaclului cenzurat, în 1972. Acesta ar fi evenimentul incontestabil şi admirabil, pentru care se pot aniversa 40 de ani. Eventual cu reeditarea sau editarea unei replici a numitului fanzin.
Faptul că se aniversează 40 de ani de la „naşterea” fandomului este destul de relativ şi dificil de justificat pe de altă parte, având invitaţi doar din „cenzurat”-ul acceptat de cerberul „cenzurat” şi poate doi-trei alţi participanţi. Pentru un astfel de eveniment, ar fi trebuit să fie invitaţi reprezentanţi ai tuturor cenaclurilor participante la evenimentul de origine. Astfel, chermeza seamănă cu o rememorare a zilelor de glorie a „cenzurat”, un cenaclu în bună măsură „canibalizat” de „cenzurat”, atât in istorie, cât şi istoric.
Pentru cei care au dubii privind consistenţa opiniilor, le mai pot aminti că acel preşedinte al „cenzurat” din perioada 1988-1989, care a fost şi în conducerea cenzurat o bună perioadă de timp, nu a fost menţionat în articol, nu a fost invitat şi nici nu a primit scuzele datorate pentru limbajul scandalos al cerberului sus-amintit.
Acesta din urmă fiind o dovadă a rescrierii istoriei, temă ajunsă la ordinea zilei.
Notă:
cenzurat – ca urmare a primirii de extrase din codul penal, nu voi mai aminti de cenzurat şi cenzurat, sau de cenzurat şi cenzurat. trăiască cenzura. şi avocaţii.
Oct 19 2012
În gura istoriei, cenzurat.
Fiecare casă cu obiceiurile ei. Unele case sunt exagerat de protocolare. Priviţi la japonezi. De câte ori se întâlnesc sau se despart se înclină mai dihai ca românul la gimnastica de dimineaţă. Asta dacă mai are tupeul să se ţină de ea. Iar japonezii îşi arată nemulţumirea doar în natură când dau cu băţul în copaci.
În mediul corporatist se obişnuiesc interviurile, mai multe la intrare, mai puţine la ieşire. Dar neapărat necesare. Ca să ştie şi managerul ce cu cine are de-a face. Iar despărţirea să nu fie nici foarte dureroasă, nici cu scântei sau resentimente care ar putea aprinde focul răzbunării mai târziu.
Dacă vă gândiţi la ceva anume, poate aveţi dreptate. Sunt unii oameni cărora nu le pasă. Nu le pasă dacă pleacă cineva din casă, mai ales dacă-i dau şi un brânci, ca să se grăbească. În această din urmă situaţie, nici scuze nu mai ai de ce să oferi, pentru că omul grăbit deja e afară.
Iar dacă e afară, de ce să-l mai bagi în seamă. Ducă-se. E un pierdut pentru cauză, nu mai are cum să ajute casa. Cel care a dat brânci se retrage cu grăbire în eşalonul doi, ca să nu cumva să primească tot el directele sau stângile. Îşi permite să chicotească pe înfundate, cu gândul la următoarea glumiţă pe care s-o lanseze.
Cam aşa sunt casele româneşti. Pline de arţag, pornite pe conflict, rezolvând problemele fuga-fuga, bătut din palme şi culcat onor locatarul pe-o ureche. Iar scânteile se-aprind iar şi iar.
Ca să revin din generalităţi, după ani de încercări de mediere a conflictelor dintre cenzurat şi celelalte case, mă uit cu profundă mirare la un articol care face exact pe dos detonând în tăcerea subită a ultimei perioade. Constituindu-se în replica unui articol din revista Helion, folosind într-adevăr un moment real, cheie de boltă a istoriei fandomului, articolul ratează istoria din cel puţin două puncte de vedere.
Deşi organizarea unei consfătuiri pare a fi actul de naştere al fandomului, acesta a devenit vizibil odată cu apariţia primului cenaclu sau club atestat ca fiind înfiinţat de fani, scriitori şi amatori de SF, în 1969. E primul semn concret al acestui fenomen numit fandom. Al doilea ar fi de fapt o confirmare şi anume apariţia următorului cenaclu de gen. Actul de naştere de care pomenea domnul Cocoru, era mai mult o ilustrare metaforică.
Al doilea eveniment cu dată certă şi care a fost ratat din patima discursului, trebuia să fie menţionat în titlu. Şi anume, apariţia primului fanzin SF, apărut sub îngrijirea cenaclului cenzurat, în 1972. Acesta ar fi evenimentul incontestabil şi admirabil, pentru care se pot aniversa 40 de ani. Eventual cu reeditarea sau editarea unei replici a numitului fanzin.
Faptul că se aniversează 40 de ani de la „naşterea” fandomului este destul de relativ şi dificil de justificat pe de altă parte, având invitaţi doar din „cenzurat”-ul acceptat de cerberul „cenzurat” şi poate doi-trei alţi participanţi. Pentru un astfel de eveniment, ar fi trebuit să fie invitaţi reprezentanţi ai tuturor cenaclurilor participante la evenimentul de origine. Astfel, chermeza seamănă cu o rememorare a zilelor de glorie a „cenzurat”, un cenaclu în bună măsură „canibalizat” de „cenzurat”, atât in istorie, cât şi istoric.
Pentru cei care au dubii privind consistenţa opiniilor, le mai pot aminti că acel preşedinte al „cenzurat” din perioada 1988-1989, care a fost şi în conducerea cenzurat o bună perioadă de timp, nu a fost menţionat în articol, nu a fost invitat şi nici nu a primit scuzele datorate pentru limbajul scandalos al cerberului sus-amintit.
Acesta din urmă fiind o dovadă a rescrierii istoriei, temă ajunsă la ordinea zilei.
Notă:
cenzurat – ca urmare a primirii de extrase din codul penal, nu voi mai aminti de cenzurat şi cenzurat, sau de cenzurat şi cenzurat. trăiască cenzura. şi avocaţii.
By Eugen Lenghel • Reflectii 0 • Tags: aniversare, cocoru, fandom, fanzin, fiction, istorie, Prospectart, science, solaris, SRSFF